Anna Ivanova, un destin rar intâlnît

Allain Louisfert

titlul original franceză

Anna Ivanova, un destin peu commun

traducere de

Cristina Buduroi

– ROMAN –

CUVÂNT ÎNAINTE

Operă de ficţiune, doar personajele istorice sunt reale

Atenţie: carte cu drepturi de autor; nu este permisă reproducerea, sub orice formă, a acestei cărţi, în scopuri comerciale, decât cu acordul scris al autorului sau al editurii (aşa cum prevede legislaţia în vigoare privitoare la propietatea intelectuală şi drepturile de autor).

Napoleon în Rusia

Pe data de 23 iunie 1812, ziua în care Marea Armată a lui Napoleon I a străbătut fluviul Niemen¹, Anna Ivanova nici nu se gândea că viaţa sa va fi cu totul alta peste câteva săptămâni². Trăind în îmbelşugarea cea mai autentică, înconjurată de servitori, îşi ducea viaţa de castelană la Castelul Kaluga³. Diferenţa de vârstă dintre ea şi generalul-conte nu o preocupa în mod deosebit.

De multă vreme, ţarul Alexandru I se aştepta la un atac din partea lui Napoleon, ce avea un singur scop: cucerirea Europei şi de aceea, acest moment nu a fost o surpriză pentru nimeni. Generalul Ivanov, asemenea tuturor şefilor de stat-major ai armatei, a fost curând chemat pentru a participa la elaborarea unui plan de apărare, care să-i ajute să facă faţă celor cinci sute şaptezeci de mii de oameni ai armatei imperiale.

Frumoasa sa soţie, Anna Ivanova, nu a fost foarte tulburată de ideea acestei plecări. La începutul acestei veri (a anului 1812), natura exploda după o iarnă îndelungată care acoperise o mare parte din lunile de primăvară.

Anna luase parte la pregătirile de plecare ale soţului său. Acesta urma să ajungă la Palatul Ţarului din Sankt-Petersburg în mai puţin de două săptămâni, dacă starea drumurilor o va permite. Va fi însoţit de adjutantul său, colonelul Kropotkin, de mai mulţi vizitii şi îngrijitori de cai, precum şi de soldaţi de încredere. Pregătiseră trei berline⁴, trase fiecare de câte doi cai. Releurile (popasurile), la câte patruzeci de verste, serveau la înlocuirea cailor. O dată la două-trei releuri⁵ se vor opri pentru a petrece noaptea.

Acum, Anna Ivanova era singură – înconjurată de servitorii săi. Generalul mâna iute spre Sankt-Petersburg.

Tânăra îşi amintea în răstimpuri de momentele plăcute din vremea copilăriei, petrecută pe moşia tatălui său, Piotr Federov, la Castelul Peciora din Munţii Ural. În unele după-amiezi de vară, copiii lui Piotr Federov şi ai Nataliei Federova aveau voie să invite la joacă, în grădinile castelului, copiii de „familie bună” ce locuiau în apropiere. Printre ei, şi tânărul Helmut; deşi neamţ, nu făcea „notă discordantă” şi era acceptat de înalta societate rusească. Anna îl urmărea cu bucurie pe tânărul Helmut, care venea pentru a se juca împreună. Întorcându-se în timp, ea îl revede pe băieţelul la început timid, din copilărie, apoi mai sigur pe sine, din adolescenţă.

Aveau aceeaşi vârstă. Pe la şaptesprezece-optsprezece ani, întâlnirile lor au luat sfârşit, căci tatăl lui Helmut a trebuit să se întoarcăîn ţara sa de origine, la Osnabrück, în anul 1805.

Anna avusese profesori francezi şi germani, în întreaga sa copilărie şi adolescenţă. De aceea, vorbea bine ambele limbi, ca, de altfel, numeroşi ruşi din înalta societate. Era o tânără frumoasă cu părul şaten deschis, cu sprâncene fine, drăgălaşe şi arcuite, cu ochi albaştri precum cerul. O gropiţă îi împodobea chipul nobil. Era de înălţime medie, iar fineţea corpului o completa pe cea a chipului. Datorită cerceilor cu pietre mici, drăgălaşe, din safir şi din rubin, devenea şi mai atrăgătoare, încât nu doar un bărbat ar fi putut cădea pradă farmecului său. Obrajii săi, uşor rozii, deveneau, uneori, purpurii.

Din păcate pentru acest cuplu neobişnuit (generalul era cu optsprezece ani mai în vârstă decât soţia sa), nu se ivise niciun copil în viaţa lor, care să le înveselească zilele.

Au trecut câteva săptămâni; vara anului 1812 depăşise multe recorduri de căldură; nu părea să se întâmple nimic important, în afara unor mişcări de trupe ce se îndreptau spre inamic. Anna Ivanova nu primise veşti de la generalul-conte, foarte ocupat în preajma ţarului. Zilele se scurgeau lin, una după alta.

Şi totuşi...!

Armata imperială îşi continua inevitabil înaintarea, îndreptându-se spre Moscova. Castelul generalului Ivanov se va afla pe traseul acesteia...

Într-o dimineaţă însorită, în ziua de 1 septembrie 1812, o ştafetă militară a sosit în trapul calului ce asuda, aducând un plic extrem de important, adresat generalului. Deşi nu-i era destinat ei, Anna l-a apucat hotărâtă şi a citit următoarele: „Armata inamică se îndreaptă spre Moscova, unde va ajunge, probabil, în jurul zilei de 15 a acestei luni, dacă nu încearcă nimeni s-o oprească. Avem nevoie de mai multe zeci de divizii pentru a stăvili înaintarea duşmanilor. Oastea lui Napoleon se află la 300 de verste de Moscova”.

Semnează: Generalul M. Lebedeff, Comandant al Diviziei a Cincea Infanterie a Armatei Întâi a Alteţei Sale Alexandru I, Ţarul Întregii Rusii, astăzi, 30 august 1812.

Anna a pălit. O servitoare i-a observat albeaţa chipului şi a invitat-o să se aşeze urgent. Anna a calculat rapid, în gând, că Napoleon şi armata acestuia se aflau la doar şaizeci de verste de Castelul Kaluga. Ar putea ajunge acolo în două zile, şi-a zis ea şi a simţit cum o cuprinde teama. (Cum se vor comporta soldaţii? erau disciplinaţi? Napoleon avea, oare, vreo urmă de umanitate?) În realitate, nu ştiau mai nimic despre el. Trupele franceze nu aveau cum să ocolească castelul. Practic, nu exista nicio metodă de apărare aici; era mai bine să nu încerce să se opună uriaşei armate ce... venea peste ei.

Soldatul care adusese biletul a pornit din nou la drum, pentru a-şi înştiinţa regimentul, după câteva ore de odihnă pentru el şi pentru calul său.

Următoarele două zile au fost marcate – nu-i greu de imaginat – de o mare frământare. Anna Ivanovaera dezorientată; servitorii au strâns cât mai multe provizii cu putinţă şi au ascuns altele, cât de bine au putut. Unii au început să cadă pradă panicii. Anna nu a dormit în noaptea aceea şi nici în următoarea.

În ziua de 4 septembrie, dimineaţa, un huruit – la început abia perceptibil – s-a intensificat tot mai mult: sute de mii de oşteni ai Armatei Imperiale, cu stegarii în frunte (care călare, care pe jos, trăgând după ei tunurile, bucătăriile mobile) se apropiau de castel. Zeci de oameni au pătruns pe pământurile castelului, trecând pe lângă construcţiile anexe, în căutarea vreunui chilipir – zburliţi, dar arătând bine, totuşi, în uniformele lor cu roşu, albastru şi alb, pe care le păstraseră într-o stare destul de bună, în ciuda dificultăţii vieţii lor de soldaţi.

Ceva mai târziu, doi ofiţeri au ajuns călare în faţa castelului. Un locotenent-husar s-a prezentat Annei Ivanova şi, în cel mai pur stil rusesc, i-a cerut permisiunea să se oprească şi să-şi instaleze tabăra, în timpul mesei de prânz, la câteva sute de metri de castel.

Anna nu a stat pe gânduri, datorită - poate - farmecului tânărului ofiţer, tras la patru ace (fără a şi-o mărturisi însă) şi a acceptat.

S-au privit în ochi fără a clipi, însă Anna s-a simţit uşor tullburată, ca şi cum ar fi înţeles dintr-odată că acest bărbat, deşi îi era duşman, nu-i era, poate, necunoscut. Ofiţerul a părăsit peronul castelului, iar în timp ce urca pe cal, un scurt declic s-a produs în mintea lui. A salutat respectuos şi a plecat împreună cu ceilalţi ofiţeri.

Anna Ivanova a căzut pradă unei dileme care o frământa cu atât mai puternic cu cât soţul său, generalul, era profund implicat în războiul dintre Rusia şi Armata Imperială.

Şi ea îşi iubea mult patria, însă ofiţerul care apăruse pe neaşteptate i-a dat peste cap sentimentele. Ideea că acest locotenent, cu siguranţă de origine prusiană, semăna cu tânărul Helmut Krauss, tovarăşul de joacă din vremea copilăriei, îşi făcea loc printre gândurile sale. Faptul că vorbea perfect limba rusă, cu accent din Ural, îi întărea această idee. Dar el o recunoscuse oare? Ce se petrecea în mintea lui după această scurtă întrevedere?

Helmut nu putea părăsi castelul fără să o revadă. În timp ce compania sa îşi instala tabăra, tânărul ofiţer se întreba: împăratul va ridica, oare, tabăra imediat după ce trupele lui se vor fi refăcut sau va rămâne în împrejurimi până a doua zi dimineaţă? La prima vedere, trupele se purtaseră destul de bine cu populaţia din regiune; au fost semnalate doar câteva conflicte minore, ce au ajuns, „din gură-n gură”, şi la urechea lui.

Spre seară, cumordinul de plecare nu venise, Helmut s-a îndreptat spre castel, după ce le-a spus unor ofiţeri prusaci– nu trebuie să ne imaginăm că în armatele imperiale se înrolau doar francezi – că este în căutarea unor informaţii. Folosindu-se de un pretext oarecare, s-a adresat intendentului, rugând să fie primit de stăpânul locului. Răspunsul nu a întârziat şi Helmut a fost poftit curând înăuntru.

Anna Ivanova l-a invitat pe prietenul său din copilărie şi adolescenţă să se aşeze pe canapeaua din salonul de onoare; servitorii cei mai apropiaţi au fost rugaţi să se retragă. La început, Anna a fost mai reţinută, apoi şi-a lăsat sentimentele să se exprime mai liber, iar la sfârşitul întrevederii, care a durat cam o oră (întrucat Helmut Krauss trebuia să se întoarcă la ai săi), Anna Ivanova îşi regăsise entuziasmul tinereţii şi, pe un obraz purpuriu, a primit un sărut fugar. Nu ştim ce au discutat cei doi, dar erau trişti la despărţire. Se vor mai revedea, oare?

Dinspre pregătirile militare la care lua parte generalul Ivanov nu apărea niciun indiciu; nicio veste. Putem fi siguri însă că Ţarul Alexandru I nu precupeţea nici un efort pentru a-şi apăra ţara. Cu toate că numărul de divizii ale armatei sale nu-l ajungea nici pe de parte pe cel al împăratului, lucrurile mergeau în direcţia cea bună, astfel încât acesta să aducă în faţa armatei lui Napoleon numărul maxim posibil de oşteni dârzi şi hotărâţi.

Servitorii de la castel, deşi în majoritate şerbi, nu erau chinuiţi, iar cei din cercul apropiat al Annei Ivanova se bucurau de anumite privilegii. Aceştia din urmă şi-au pus, la scurt timp, întrebări cu privire la întrevederea dintre stăpâna lor şi ofiţerul din armata duşmană.

Intendentul domeniului, Maxim Raskolnikov, avea locuinţa chiar la castel. El juca rolul de intermediar între stăpâni şi servitori...

A doua zi dimineaţă, Napoleon a ridicat tabăra. Uriaşa maşină de război şi-a reluat drumul spre Moscova; câteva ore mai târziu, nu se mai zăreau aici decât urmele locurilor de campare.

Între Generalul Ivanov şi Anna Ivanova, nimic nu va mai fi ca înainte, indiferent de turnura evenimentelor. Nu ştim cum, însă la urechile generalului-conte a ajuns zvonul potrivit căruia soţia lui primise la castel un ofiţer din armata lui Napoleon. Generalul, care pornise din Sankt-Petersburg în fruntea unei divizii şi care se pregătea să înfrunte armata franceză,a primit această veste cu o anumită amărăciune.Şi-a promis căîi va cere socoteală soţiei sale, atunci când va ajunge în preajma castelului, în fruntea trupelor sale. Planurile i-au fost dejucate însă, deoarece înaintarea împăratului francez spre Moscova avea să-l împiedice să se apropie de castel. Confruntarea dintre cele două armate s-a petrecut curând. Grozava bătălie a avut loc la Borodino⁶, în ziua de 7 septembrie. Istoria va reţine această dată (douăzeci şi opt de mii de morţi de partea francezilor şi peste patruzeci şi cinci de mii de partea ruşilor).

Regimentul lui Helmut Krauss a avut destul de puţine victime; ofiţerul prus a profitat de dezorganizarea care a urmat bătăliei şi a dezertat, pierzându-se în mulţime – ceea ce nu i-a fost prea greu, deoarece vorbea curent limba rusă. O singură dificultate avea: uniforma – în această privinţă a trebuit să dea dovadă de şiretenie: şi-a scos destul de uşor însemnele gradului său, ca şi pe cele ale apartenenţei sale la armata imperială. S-a descurcat cât de bine a putut. A mers la un negustor de haine din oraşul cel mai apropiat, apoi a pornit din nou spre Kaluga (în sens invers, de această dată) – care se găsea la vreo cincizeci de verste, numai, de locul tragicei bătălii (tragică pentru ambele armate). Cât despre Generalul Ivanov, acesta a murit ca un erou, în fruntea trupelor sale, de la primele focuri trase de soldaţii împăratului.

Helmut înainta cu prudenţă şi nu rareori, noaptea. Când a ajuns la Kaluga, nu s-a îndreptat spre castel, ci spre oraşul cu acelaşi nume, unde s-a cazat, pentru o vreme, la o femeie bătrână din popor; a preferat această variantă pentru a trece oarecum neobservat. În orice caz, solda sa de ofiţer era destul de amărată şi nu-i permitea vreun lux în privinţa cazării!

Trebuia să evite oamenii, deoarece era convins că putea fi considerat spion şi că putea atrage atenţia asupra sa. Totuşi, a făcut tot posibilul pentru a afla noutăţi de la castel. Nu ştia că generalul murise; avea însă să afle destul de curând, căci vestea morţii acestuia s-a răspândit ca un fulger.

Trebuia însă să se întreţină! Aşa că a început să caute de lucru, ţinând cont de abilităţile sale: putea oferi cursuri de germană, copiilor din familii de vază din oraş (despre limba franceză, nu se mai punea problema) – ceea ce i-a luat mult timp, căci împrejurările nu-l ajutau prea mult. A găsit, în sfârşit, un post de pedagog la un bijutier înstărit. Urma să le predea limba germană copiilor acestuia: două fetiţe de 15 şi, respectiv, 17 ani şi un băiat de 12 ani; întrucât urma să facă parte din personal, avea să locuiască împreună cu familia respectivă. Scăpase, astfel, de grija cazării; doar salariul nu era la înălţimea aşteptărilor sale.

Dar Anna Ivanova aflase oare că el este în oraş?

Într-o dimineaţă de octombrie, ce aducea deja a iarnă, Helmut a fost arestat de către jandarmerie, dis-de-dimineaţă. L-o fi denunţat unul dintre servitorii de la castel, care-l zărise cu o lună înainte?...

După moartea tragică a soţului său şi după funeraliile ample care s-au desfăşurat la biserica ortodoxă din Kaluga, Anna a purtat doliu, însă se pare că nu a suferit multă vreme după dispariţia bruscă a generalului-conte.

Nijni Novgorod

Helmut Krauss trebuia să se prezinte în faţa Procurorului Ţarului din localitatea Nijni Novgorod, la 400 de verste de Moscova, undeva spre est, fiindcă Moscova, marele oraş, căzuse pradă teribilei revolte a poporului rus împotriva trupelor lui Napoleon. Între Kaluga şi Nijni Novgorod erau aproape 600 de verste.

La plecarea din Kaluga, a fost format un convoi din douăzeci de suspecţi. Nefericiţii (printre care şi câţiva prusaci) au fost aruncaţi în trei vehicule uriaşe, conduse de nişte mujici⁷ neciopliţi; în fiecare vehicul, se afla câte un bărbat înarmat. Toţi prizonierii, fără deosebire, purtau lanţuri la picioare. Caii urmau să fie înlocuiţi la releuri, mesele urmau să fie luate prin păduri, în cea mai mare parte a timpului; nevoile naturale ale prizonierilor aveau să fie rezolvate după luarea mesei.

Urma intendenţa⁸: câteva care cu patru roţi, în care era depozitată hrana; o bucătărie rudimentară, alcătuită dintr-un cuptor din cărămidă refractară⁹, făcea şi ea parte din echipament; acest cuptor era alimentat după popasurile de noapte cu lemnele strânse din păduri de către prizonieri, cărora li se scoteau lanţurile pentru această îndeletnicire, însă rămâneau sub supraveghere înarmată.

La Nijni Novgorod, când a ajuns în faţa procurorului (un om matur, blajin, cu favoriţi uriaşi), Helmut şi-a zis că trebuie să joace totul pe-o carte şi şi-a valorificat la maximumşarmulpersonal(dacă putem spune aşa)– folosind cât mai bine cu putinţă limba rusă.Faptul că Helmut Krauss se înrolase în armata lui Napoleon(nefiind rus!) nu i-a părut procurorului a fi o greşeală deneconceput, dar ca duşmantrebuia pedepsit şi a primit doi ani (de lagăr).Totul depindea de închisoarea la care avea să ajungă pentru executarea pedepsei (de muncă silnică); unele erau renumite pentru duritatea lor, altele erau considerate mai „uşoare”.

Helmut a fost trimis la închisoarea din localitateaNijni Novgorod, cunoscută ca moderată. Doar iarna care începea avea să îngreuieze viaţa acestor oameni neobişnuiţi – deloc sau prea puţin – cu lucrul în exterior, atunci când temperaturile ajung la -30^oC. Prizonierii din acest lagăr nu purtau lanţuri; cei mai mulţi dintre ei trebuiau să doboare copacii, cu ajutorul unui „paspartu” (un ferăstrău mare, manevrat de câte doi oameni)¹⁰. Din noul contingent făceau parte şi alţi nemţi. Condamnaţii care se găseau deja în închisoarea de aici erau atât deţinuţi politici, cât şi şerbi care-şi părăsiseră pământurile şi stăpânul, deseori lipsit de umanitate. Cu excepţia muncii foarte dificile, condiţiile de viaţă erau - aproape - suportabile: locuiau în barăci de lemn, mâncau în sălile de masă; paturile, suprapuse câte trei – strâmte, cu o saltea (dac-o putem numi astfel) din flori uscate şi din frunziş – le permiteau să se odihnească câteva ore. Încălzirea se realiza foarte rudimentar: o sobă cu lemne care le afuma dormitorul comun, dar care furniza căldură într-o anumită măsură; fiecăruia îi venea rândul să o alimenteze. Uşile barăcilor erau încuiate din exterior, pe timpul nopţii.

Grupurile sanitare erau reduse la forma cea mai simplă; ele se aflau la capătul fiecărei barăci.

Pentru spălat, aveau voie să încălzească apă în nişte lighene, aşezate pe sobă (se produceau multe încăierări, când trebuiau să împartă apa). Iarna avea loc „corvoada de zăpadă”: înainte de închiderea uşilor, lighenele trebuiau umplute cu o cantitate mare de zăpadă, pe care apoi o topeau. Vara aduceau apă de la râu (când acesta nu seca).

La scurt timp după plecarea lui Helmut spre Nijni Novgorod, Anna a aflat de la una dintre „cameristele” sale, Elena, o femeie blondă, frumoasă (din primul cerc de servitori) că tânărul ofiţer inamic care „se ivise la castel” cu ceva timp în urmă părăsise armata, poposise, pentru o vreme, în oraşul Kaluga, apoi fusese făcut prizonier şi trimis într-un lagăr „de pedepsire” (sunt propriile ei cuvinte), la Nijni-Novgorod.

La aflarea acestor veşti, Anna a simţit o adevărată lovitură; Elena nu o scăpa din priviri. Şi-a ascuns cât de bine a putut tulburarea în faţa slujitorilor săi şi s-a prefăcut că se ocupă cu treburile gospodăreşti, aşteptând să rămână singură.

Deci o iubea? Anna îşi pusese deseori această întrebare; deşi nu era sigură de propriile sale sentimente, trebuia să recunoască că Helmut nu o lăsa indiferentă. În nopţile următoare şi-a creionat un scenariu care, treptat, s-a transformat într-un proiect real: să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-l scoate de acolo. Elena nu se ducea niciodată în oraş; însă alţi servitori mergeau deseori, în interes de serviciu; nu-i puteai împiedica să vorbească între ei. Anna a presupus că unul sau mai mulţi dintre oamenii ce-i slujeau obţinuse aceste informaţii şi le împânzise prin castel.

Anna Ivanova spera că soldaţii împăratului nu vor ataca regiunea, din răzbunare doar. Ceea ce nu a aflat niciodată a fost faptul că Napoleon însuşi a ordonat (într-o zi, în timpul uneia dintre memorabilele-i explozii de furie) să fie ars un castel de pe culmile din Kaluga... Se pare că ordinul nu a fost executat... Să fi fost vorba de castelul Annei?

Armata franceză se retrăgea (vulturul îşi plecase capul!). Soldaţii, hărţuiţi fără încetare de trupele ţarului, aveau destulă bătaie de cap încercând să-şi salveze vieţile. Straşnica iarnă rusească le punea în pericol sănătatea, iar Napoleon nu luase în considerare, îndestul, acest aspect. Pentru ruşi însă, iarna devenise un adevărat aliat.

Suntem la începutul iernii; oamenii se deplasau doar cu sania („troica”), trasă de trei cai. Pe această troică, putea fi montat un fel de acoperiş (o „prelată”), care te proteja de ninsoare; sub el, se puteau aşeza, în mod normal, două persoane, în timp ce vizitiul rămânea expus, inevitabil, capriciilor vremii. Anna folosea deseori acest mijloc de transport: berlina, vara; sania, iarna, chiar şi pentru a parcurge distanţe uriaşe. Nu-şi vizitase ea, oare, părinţii, la castelul lor din Ural, de câteva ori în berlină şi o dată cu troica? Nu era o „fiinţă neajutorată”, în pofida înfăţişării sale nobile şi fragile.

Se bizuia pe influenţa sa, ca şi pe cea a tatălui său, pentru a încerca să obţină o micşorare a pedepsei lui Helmut. În mintea ei încolţise ideea că nu-i va putea fi refuzată această favoare – fiind văduvă a generalului-conte Ivanov – deşi, la prima vedere, o asemenea solicitare îi putea păta onoarea (ceea ce, de altfel, nu o frământa prea mult!).

De-acum, trebuia doar să organizeze expediţia – lucru rar pe un asemenea anotimp! Apelase până atunci la Nicolai – un bărbat mai în vârstă, foarte devotat profesiei sale – pentru acest tip de călătorii riscante, la mare distanţă. Prin urmare, l-a înştiinţat că va avea curând nevoie de serviciile lui, pentru a o însoţi până la Nijni Novogorod. Curios, Nicolai-ul (de care vorbim) a încercat să-i dea de înţeles – cum a ştiut el mai bine – distinsei sale stăpâne că ar fi mai înţelept ca ea să aleagă pe cineva mai tânăr (căci el îmbătrânea de-acum...). Ea şi-a spus că se va gândi, dar problema aceasta o frământa, căci avea nevoie de cineva de mare încredere, alături de ea, în troică: un bărbat care să ştie să mânuiască o armă, împotriva lupilor (care atacau caii) şi a hoţilor de drumul mare.

Ca vizitiu, putea fi folosit orice mujic, însă acesta trebuia să se poată ocupa şi de cai, atunci când se vor opri, peste noapte, la vreun han. Troica era trasă de trei cai (de unde, şi numele său); hanurile aveau în general şoproane pentru cai şi vizitii. Suntem într-o zi de joi; aveau să plece lunea următoare.

Anna a cerut intendentului să găsească pe cineva în locul bătrânului Nicolai. Totodată trebuiau pregătiţi caii, precum şi puţin ovăz, de rezervă, în caz că nu vor găsi nutreţ în vreo pensiune. Anna îşi va lua cât mai puţine bagaje: un singur cufăr şi câteva desagi¹¹ pentru vizitiu şi însoţitorul de drum.

Luni, aşadar, când totul era gata: caii legaţi la sanie, cele trei puşti încărcate (pe ţeavă), praful şi gloanţele de rezervă pregătite, bagajele aşezate în spate: cele câteva pachete de mâncare, sacii cu ovăz, apoi păturile; manşoanele Annei pe banchetă, iar cutia cu jăratec („la chauferette”¹²) la picioarele acesteia; apoi, însoţitorul său, Igor, un flăcău de douăzeci de ani, ai cărui părinţi, mujici ca şi el, munceau pe moşie – echipajul şi-a luat lin avântul; vizitiul se afla la locul său, cu nelipsitul bici lângă el.

Drumul dintre Kaluga şi Nijni Novgorod (care însemna vreo şase sute cincizeci de verste) avea să fie parcurs în vreo zece zile, dacă nu apărea nimic neprevăzut. Anna hotărâse să ocolească Moscova şi să o ia pe un drum aflat mai la sud, mai lung, e-adevărat, căci nu voia să vadă oraşul devastat, după eroica şi îndelungata rezistenţă a locuitorilor acestuia.

Când au pornit la drum,zorii se ridicaseră de ceva timp şi, astfel, au ajuns la un prim popas nu după multă vreme, într-un sat, la ieşirea dintr-o pădure: era un han de ţară; hangiţa, nu foarteamabilă, s-a luminat la chip când a înţeles că avea de-a face cu o doamnă din înalta societate.

Cei doi bărbaţi aflaţi în slujba Annei se aşezaseră la o masă, la oarecare distanţă de masa stăpânei lor. La masa Annei Ivanova, se afla şi un domn care părea a fi o persoană importantă din ţinut, dacă ar fi să ne luăm după grija pe care o manifesta hangiţa faţă de acesta. Încercând să converseze cu Anna Ivanova, acesta şi-a exprimat uimirea că întâlnea o persoană ca ea în acele locuri şi, mai ales, pe-o asemenea iarnă.

După ce au ieşit din han, călătorii noştri au fost izbiţi de o rafală de ninsoare. Stratul de zăpadă se îngroşa cu fiecare minut; şinele saniei se afundau în omăt; la fel şi picioarele cailor. Din fericire, ninsoarea s-a potolit la scurt timp şi caii au prins puţină viteză. Ceva mai târziu, când s-au oprit pentru a-şi satisface nevoile naturale, şi-au dat seama că nu străbătuseră o distanţă prea mare. Pe înserate, echipajul a pornit din nou la drum. Trebuiau să se oprească neapărat în oraşul următor, Derevnia.

Iarna se înăsprea din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintai în luna decembrie; lungimea zilelor scădea constant. Distanţa parcursă în fiecare zi, de eroii noştri, scădea şi ea. Annei îi venea să blesteme clipa în care luase decizia de a călători înainte de Crăciun, dar nu putea da înapoi: trebuiau să continue; bineînţeles, nu puteau circula noaptea. În realitate, le-au trebuit nu zece zile, ci de două ori mai mult. S-au folosit o singură dată de arme: lupii, flămânzi în această perioadă a anului, s-au aruncat asupra cailor, dar Igor a ţintit perfect: un lup a fost ucis, iar ceilalţi n-au mai stăruit. Ceva mai târziu însă, când se apropiau de următorul popas, le-au auzit urletele, nu foarte departe!

Anna Ivanova a ajuns, împreună cu echipajul, la Nijni Novogrod, cu câteva zile înainte de 25 Decembrie. Tânăra a transmis procurorului Metsvedef că ajunsese acolo. Era spre sfârşitul după-amiezii; acesta a acceptat să o primească şi i-a promis o întrevedere pentru a doua zi, la orele 10 dimineaţa. Deşi a fost uşor dezamăgită fiindcă nu fusese primită imediat, şi-a spus că va fi mai liniştită a doua zi, după o noapte de somn. Însă nu a dormit prea mult.

A doua zi:

— Toată consideraţia mea, Doamnă Contesă Anna Ivanova. Acceptaţi, vă rog, condoleanţele mele.

— Vă mulţumesc. Domnule procuror, iată obiectul vizitei mele, aşa cum vi l-am expus, pe scurt, ieri după-amiază: aş dori să intervin în favoarea tânărului ofiţer prus, domnul Helmut Krauss, care a slujit în armata împăratului – prea puţin îndrăgit – Napoleon. Sunt sigură însă că el nu este duşmanul scumpei noastre Rusii. S-a înrolat pe când se găsea în ţara lui, în Germania, la Osnabrück, în departamentul Ems-ului Superior, aflat pe atunci sub administraţie franceză¹³.

— Doamnă Anna Ivanova, vă amintesc că domnul... cum i-aţi spus? Krauss, a beneficiat de clemenţa mea şi mă surprinde faptul că o persoană de nivelul dumneavoastră, văduvă a generalului Ivanov, intervine în favoarea acestui individ.

A urmat un schimb de cuvinte, în parte cordial, în parte tensionat, între cei doi interlocutori, procurorul vorbind despre cvasi-imposibilitatea de a reveni asupra unei decizii deja luate. Bineînţeles, Anna a evocat legătura ce s-a ţesut între ea şi tânărul Helmut în vremea copilăriei şi a adolescenţei şi a jurat că niciun alt motiv nu se afla la originea cererii sale, vizibil jenată...

La sfârşitul întrevederii, procurorul nu i-a dat un răspuns pozitiv (dar nici negativ). I-a propus – rugând-o să nu se simtă ofensată de modul său „dezinvolt” şi puţin protocolar de a proceda – să încerce să rezolve lucrurile pe cale amiabilă, în timpul unei mese binevenite, între prieteni, în stil rusesc. Anna nu a putut refuza. A acceptat invitaţia de a cina, a doua zi, pe 24 decembrie, într-unul dintre cele mai bune restaurante din Nijni Novgorod; tânăra le-a dat liber, pentru acea seară, servitorilor săi credincioşi şi i-a răsplătit cu câteva monede. Era poate, prima zi liberă din viaţa lor.

Anna Ivanova nu se aşteptase la o asemenea invitaţie. La cină s-au aflat, alături de procuror, şi doi moşieri importanţi – unul dintre ei împreună cu soţia –, un notar şi un preot (ştiu să trăiască oamenii aceştia, nu glumă!). A fost o adevărată petrecere; au închinat în cinstea ţarului Alexandru, iar Napoleon a fost criticat fără cruţare...

Helmut Krauss se putea aştepta la eliberare, după Crăciunul ortodox, în ianuarie. Negreşit!

Anna Ivanova a decis să rămână câteva zile într-o pensiune bună din Nijni Novgorod. Slujitorii săi îşi petreceau ziua prin oraş, iar nopţile, alături de cai, în şopron (stăteau la căldură – era cel mai important!). I-a scris lui Helmut (ştia prea bine că nu-l va putea întâlni). Nu ştim ce cuprindea scrisoarea; procurorul a rugat-o să nu-i pomenească nimic, acestuia, despre eliberarea lui viitoare. Anna a fost însoţită până la intrarea în închisoare, unde a lăsat scrisoarea; aceasta avea să-i fie transmisă, în mod cert, lui Helmut.

De-acum, trebuia să se gândească la drumul de întoarcere; era nerăbdătoare să ajungă acasă.

Suferinţele pe care le-au îndurat la dus au fost mai nimic pe lângă cele care-i aşteptau pe drumul spre castel. Au suferit teribil din cauza vremii neîndurătoare; dincolo de ceea ce ne putem imagina! Au fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în clipa în care vizitiul, un bărbat încăpăţânat de vreo patruzeci de ani, înzestrat, din fericire, cu o forţă herculeană, a luat o hotărâre ce le putea fi fatală: pentru a câştiga câteva verste, a decis să traverseze un lac (de la un mal până la celălalt). Unul dintre cai a alunecat şi a căzut cu toată greutatea pe suprafaţa lacului. Gheaţa s-a rupt pe o lungime de doi metri; vizitiul a sărit iute pe suprafaţa îngheţată pentru a scoate animalul; l-a tras cu putere şi sania a ajuns, astfel, din nou pe gheaţă, deşi începuse să se cufunde, în apele reci ale lacului. Fără prezenţa sa de spirit, Kaluga nu i-ar mai fi revăzut poate, niciodată. Foarte agitată în acele clipe, Anna i-a mulţumit din tot sufletul lui Piotr şi i-a cerut să jure că nu va mai traversa niciodată lacuri îngheţate.

Echipajul a ajuns teafăr şi nevătămat la castel, la 15 ianuarie 1813. Vizitiul a primit răsplata cuvenită şi şi-a reluat vechea ocupaţie, iar Igor, care se aflase alături de Anna aproape două luni, urma să facă parte, de acum înainte, din primul cerc de servitori, datorită comportamentului său admirabil.

Întoarcerea la castel

Pentru Anna Ivanova, viaţa îşi relua, treptat, cursul firesc. Helmut va fi curând liber; poate că fusese deja eliberat. Se va întoarce, oare, curând, în oraş? Anna spera, în sinea sa, să fie aşa. Iarna începuse să-şi piardă din asprime spre sfârşitul lunii martie.

Napoleon se întorsese în Franţa; Rusia îşi pansa rănile; Moscova începea să se ridice din cenuşă.

Au început vizitele la castel; din întreaga Rusie, soseau mesaje de condoleanţe. Anna cerea, uneori, să fie însoţită până la mormântul lui Piotr Ivanov.

Modul în care se comporta Elena în relaţia cu stăpâna sa îi atrăgea atenţia acesteia din urmă: într-adevăr, Elena o evita şi pleca, în mod evident, dintr-un loc, de îndată ce rămâneau singure, între patru ochi.

Şerbia era încă un fapt normal în Rusia, la începutul secolului al XIX-lea şi nu rareori şerbii fugeau de pe moşia de care ţineau. Pentru jandarmerie, căutarea şi negăsirea (cel mai adesea) a robilor era o îndeletnicire curentă!

Nicolai renunţase la slujba de la castel, pe neaşteptate, la începutul lunii aprilie. Ştiţi despre cine vorbim, nu-i aşa? Cel care a preferat să nu meargă în călătorie cu Anna, la Nijni Novogorod. Elena a părut suprinsă când le-a auzit pe celelalte cameriste vorbind despre aceasta, pentru prima dată.

Elena era fiica lui Nicolai; îşi iubea tatăl, dar era renumită pentru faptul „că-l ducea de nas”; acesta mergea deseori în oraş; nu era şi cazul Elenei. Astfel, într-o zi, el i-a povestit fiicei sale că-l zărise, dacă nu se înşela, chiar pe Helmut, ofiţerul lui Napoleon (care nu mai purta uniforma de ofiţer). Ce a urmat, putem ghici cu uşurinţă... Annei Ivanova nu i-a trebuit prea mult pentru a face legătura dintre aceste elemente şi arestarea lui Helmut Krauss. Elena a fost pedepsită aspru, căci avea să nu-şi mai revadă, poate, niciodată, tatăl.

După ce a fost eliberat, Helmut nu se gândea decât la reîntâlnirea cu binefăcătoarea lui. Prin urmare, a căutat să se apropie de Kaluga. Prea puţin contează acum prin câte a trecut, muncile pe care le-a acceptat, mijloacele de transport extrem de lente, din epocă, pe care le-a folosit, dar, într-o frumoasă zi de iunie a ajuns, în sfârşit, în oraş. Sentimentele de xenofobie ale ruşilor se mai atenuaseră de câteva săptămâni – după cum şi-a putut da seama; pentru el totul era mai simplu.

Treptat, viaţa reintra pe făgaşul firesc la castelul Kaluga, fiecare dedicându-se activităţilor sale. Înalta societate rusească continua să se bucure de vechile privilegii.

Helmut nu intenţiona să se înfăţişeze la castel fără să primească vreun semn, oricât de mic; încerca să depisteze un asemenea indiciu, dar cum să-l descifreze?

Anna Ivanova îşi dorea să susţină din nou concerte în oraş, aşa cum procedase pe vremea când trăia generalul Ivanov; era neîntrecută la oboi; cânta în fiecare zi la acest instrument. Când s-a simţit pregătită, i-a cerut intendentului să reia legătura cu tipograful obişnuit, pentru a pregăti afişele ce aveau să o readucă în memoria clasei înalte din Kaluga.

Recitalurile sale erau gratuite; erau o modalitate de a întreţine relaţii bune cu castelul. Helmut îşi găsise un post de pedagog, pentru copiii unui proprietar bogat. Întâlneai mereu părinţi înstăriţi, doritori să asigure o educaţie europeană odraslelor lor. Helmut avea mult timp liber la dispoziţie; seara mergea la teatru şi la concerte. Îi vizita, fără reţinere, pe oamenii de vază din oraş.

Locuia la pensiunea Gomulka. Ruşii sunt mai degrabă gurmanzi şi joviali; le place carnea bună, vodca şi vinul (inclusiv vinul franţuzesc). Şi astfel, Helmut ajunsese să fie invitat să ia masa – când şi când – la unele personaje însemnate din oraş, în afara celor pe care le cunoscuse graţie familiei la care lucra.

Într-una din aceste reuniuni s-a discutat şi despre concertul ce urma să aibă loc spre sfârşitul lunii iulie, pe sub teii ce străjuiau aleea din centru. Chiar dacă aceştia nu mai erau la fel de înmiresmaţi ca la Sfântul Ion, plutea încă în aer un parfum foarte rafinat ce se întreţesea cu cel al trandafirilor. Miresmele lor variate stârneau încântarea tinereloraflate la braţul soţilor lor, în clipele în care fântânele arteziene scânteiau sub soarele aflat la asfinţit.

Helmut a fost încurajat să vină şi el la concert. Când a fost rostit numele Annei, inima i-a bătut ceva mai puternic. Va participa negreşit!

Au trecut cincisprezece zile care i-au părut nesfârşite; în timpul plimbărilor sale singuratice, Helmut contempla portretul Annei interpretând la oboi;nu doar o dată paşii săi s-au îndreptat spre afişele ce o înfăţişau pe binefăcătoarea lui (poate într-o zi va deveni soţia lui).

Nu a mai rezistat şi i-a scris un bilet în care-i spunea că se află în oraş, la Alexis Volodiof, ca preceptor al copiilor acestuia. Totul trăda, în scrisoarea sa, dorinţa de a o revedea, însă tânărul nu a pomenit nimic despre concert. Dar fie Anna nu a avut timp să-i scrie înainte de ziua concertului, fie că i-a răspuns prea târziu, fie scrisoarea nu a ajuns la timp, ceea ce e sigur este faptul că Helmut Krauss nu a primit nici un răspuns înainte de 28 iulie 1813.

Concertul

Recitalul Annei a avut loc aşa cum fusese stabilit. Vremea a lăsat să planeze câteva îndoieli cu privire la buna sa desfăşurare, însă cerul îngăduitor i-a permis Annei să-şi manifeste talentul în toată plenitudinea sa. Aplauzele mulţimii entuziasmate au încheiat acest episod încântător. Unii spectatori au cerut repetarea unor fragmente, însă primele picături de ploaie le-au atenuat entuziasmul – ceea ce l-a bucurat pe Helmut, deoarece admiratorii nu s-au grăbit să se apropie de Anna; tânăra începea să-şi împăturească partiturile şi să-şi aranjeze instrumentul în toc.

Foarte emoţionată de ovaţiile recente ale mulţimii, Anna a simţit o vie uimire când l-a zărit pe Helmut, care s-a transformat în încântare – neascunsă – când acesta a ajuns lângă ea. Tânăra i-a întins mâna, iar acesta i-a sărutat-o, şi apoi chiar ea l-a îmbrăţişat aproape fără nicio reţinere; obrajii li s-au îmbujorat. Cabrioleta¹⁴ i-a fost pusă la dispoziţie Annei Ivanova; aceasta l-a invitat pe Helmut să urce, propunându-i să-l conducă până acasă. Au trebuit să monteze urgent prelata, căci ploaia ameninţa nemiloasă.

În noaptea următoare, Helmut a avut doar vise frumoase... Dar Anna Ivanova? Nu a reuşit s-o întrebe nici măcar dacă-i primise scrisoarea. În zilele ce au urmat, lui Helmut i-a fost mai greu să se concentreze în timpul orelor de germană. În sfârşit, a sosit o scrisoare din partea Annei. A deschis-o cu febrilitate...: era o invitaţie la masă pentru seara următoare. I s-a părut că timpul împietreşte; unele activităţi l-au ajutat totuşi să-şi depăşească nerăbdarea cu care aştepta momentul atât de dorit, în care va urca în trăsură pentru a ajunge la castel.

Cu puţin timp înainte de sosirea sa, a trimis Annei Ivanova un aranjament floral. Emoţia a pus stăpânire pe Helmut când a ajuns la castel (pe care nu-l văzuse de aproape un an). A întâlnit câţiva servitori (care lăsau impresia că nu-l observaseră). O servitoare amabilă l-a întâmpinat la baza treptelor, pentru a-i arăta drumul (pe care îl cunoştea). Anna, care se afla în faţa unui birou, părea că studiază unele fragmente de presă. L-a poftit cu nerăbdare în salonul de onoare, unde s-au trezit amândoi sfioşi, ca nişte tineri.

Au sporovăit timp de o oră, înainte de a se servi masa. Erau singuri, doar ei doi. Seara s-a lăsat iute; au fost aprinse sfeşnicile, ceea ce a adăugat o notă de intimitate şi a destins atmosfera. Îşi vorbeau când tutuindu-se, când folosind pluralul politeţii, cel mai adesea în limba rusă; vinul franţuzesc îi ajuta să-şi dezlege limbile. Au povestit despre scumpa Rusie, despre Napoleon, despre Prusia, despre slujitorii care-i judecau..., despre Europa; în fine, câte puţin, despre fiecare. S-au aşezat pe canapeaua în stil Ludovic al XV-lea, aflată sub portretele strămoşilor generalului. Anna a vorbit şi despre părinţii săi, pe care-i vedea rar; de fiecare dată, ea era cea care se ducea să-i viziteze; parcurgea un drum lung până în Ural, în acele locuri în care s-au cunoscut, într-o copilărie şi adolescenţă de acum îndepărtate.

A sosit şi momentul despărţirii. Au stabilit să se reîntâlnească, bineînţeles, dar nu trebuiau „să grăbească lucrurile” – este expresia ei. Helmut era trist; şi Anna, puţin. Un slujitor l-a condus pe Helmut pânăîn oraş. Îi despărţeau mai puţin de douăzeci de minute (parcurse în caleaşcă). Helmut se cufunda uneori în depresie, dar, când îşi amintea de cuvintele iubitei sale prietene („nu trebuie să grăbim lucrurile”), îşi regăsea încrederea. Sufletele bineintenţionate din Kaluga au început să comenteze ba de una, de alta, despre „abaterile de la conduită” ale Annei Ivanova; o judecau... Se căsătorise, oare, din dragoste cu generalul-conte? Şi-apoi, avea şi dreptul să nu rămână văduvă– cum era încă tânără şi nu avea nici copii… – Iată ce gândeau unii dintre locuitorii din Kaluga. De asemenea, existau numeroşi tineri înstăriţi care ar fi putut săînsemne fericirea Annei, ruşi autentici.

Cei doi şi-au trimis scrisori în numeroase rânduri; s-au revăzut deseori; servitorii i-au surprins, nu doar o dată – însăşi-au cerut scuze – în ipostaze care grăiau mult cu privire la „relaţia” lor.

Nunta

În presa locală au apărut anunţurile referitoare la nunta celor doi tineri; aceasta va avea loc spre sfârşitul lunii octombrie. Toamna a fost îngăduitoare în acel an; doar câteva îngheţuri matinale te făceau să te gândeşti că se duc zilele frumoase.

A sosit, în sfârşit, şi ziua cea mare; din Rusia Occidentală, invitaţii veneau în valuri; părinţii Annei au ajuns cu câteva zile înainte, în berlină, tocmai din Ural (de la două mii de verste), împreună cu fraţii şi surorile sale. Unchi şi mătuşi soseau şi ei, de la mari depărtări. Prefectul din Kaluga s-a numărat printre invitaţi, iar un reprezentant al Ţarului a venit special pentru ceremonia religioasă. Au hotărât ca Anna să păstreze numele soţului decedat, iar numele soţului actual să fie adăugat primului. Au profitat de ocazie pentru a rusifica numele lui Helmut, care a devenit „Kraussof”! La ospăţul care urma să aibă loc la amiază,în incinta castelului, a fost invitată o mare parte a nobilimii din Kaluga, inclusiv proprietarul înstărit, pentru care lucra Helmut; persoanele cu o origine mai modestă au fost poftite la „agape”¹⁵.

Purcei de lapte, o căprioară ucisă chiar de Helmut au fost copţi la rotisor, în aer liber, deasupra cărbunilor aprinşi. Nuntaşii au închinat în cinstea Ţarului, a Sfintei Rusii; negreşit şiîn cinstea mirilor. Vinul curgea în valuri; la fel şi vodca; ba chiar şi rachiul sau coniacul; au dansat până spre seară, acompaniaţi de o orchestră sosită din oraş, ce nu-ţi permitea prea bine să faci distincţia dintre acordeon şi viori; ritmurile de polca, mazurca şi de vals răsunau nebuneşte.

Părinţii lui Helmut nu au participat la nuntă. Doar o soră a acestuia, Margret, care o cunoscuse pe Anna, a venit tocmai din Prusia.

Masa de seară – care a avut loc în salonul de onoare, de dimensiuni impresionante – a fost rezervată oamenilor de vază din ţinut, buni prieteni ai familiei şi rudelor apropiate. Au continuat să danseze, cu ardoare; s-a toastat iar; mirii s-au îmbrăţişat din nou; mesenii au povestit şi au cântat (ruşii sunt foarte voioşi şi iubitori de petreceri, mai ales după ce au băut puţin; nu avem suficiente cuvinte pentru a reda „atmosfera” rusească: „AtmocΦepa” – de la ospeţe).

Ca la fiecare nuntă, mirii au dispărut spre ora trei noaptea, iar absenţa lor nu a fost sesizată decât foarte târziu; în acel moment, oaspeţii veniţi din oraş au pornit spre casele lor, mama şi tatăl Annei s-au îndreptat spre camera lor, fraţii şi surorile Annei la fel. Restul familiei le-a urmat exemplul, lăsând în urma lor un munte de treabă, servitorilor (care fuseseră îndemnaţi să se bucure de ceea ce a rămas). În dimineaţa următoare, tinerii miri nu au fost treziţi; părinţii Annei Ivanova au luat micul-dejun împreună cu fraţii şi surorile Annei, cu soţii, soţiile şi copiii acestora; cu unchii şi cu mătuşile. Cum samovarul¹⁶ tradiţional fusese pus „la lucru”, aceştia au făcut onoare brioşelor¹⁷, pâiniţelor din oraş, dar şi pâiniţelor coapte la castel, precum şi dulceţurilor de toate sortimentele. Au fost exprimate unele opinii cu privire la lipsa de patriotism a Annei, dar în ansamblu, Helmut (deşi era prusian, deşi fusese ofiţer în armata imperială) era mai curând apreciat de familie. Puţin mai târziu, s-a apropiat de masă Margret, sora lui Helmut; pentru o clipă, s-a lăsat liniştea; însă nu a durat mult. Mesenii au schimbat păreri de ordin mai general. Margret, care ştiuse bine rusa, nu se mai simţea atât de stăpână pe această limbă, căci trecuseră opt ani de când plecase din Rusia (care era puţin şi ţara ei). Câteva cuvinte în franceză şi în germană i-au venit în ajutor.

Ceva mai târziu, a venit rândul mirilor să-şi facă apariţia. Au fost făcute unele glume; câteva râsete au fost reprimate rapid. Cu toţii erau bucuroşi că se revedeau, Anna cu ai săi; mama sa a îmbrătişat-o cu căldură. Helmut, cu sora lui (nu prea avuseseră timp să stea de vorbă). Această a doua zi, ce a urmat nunţii, a permis fiecăruia dintre ei să-şi găsească locul potrivit (dacă putem spune astfel); au beneficiat cu toţii de acea zi luminoasă, prielnică pentru plimbări de-a lungul bazinului mare de la castel şi canotajului. În ziua următoare, a sosit vremea ca fiecare să-şi întoarcă privirile spre alte orizonturi şi să pornească spre casă.

Anna şi Helmut s-au regăsit proaspăt căsătoriţi, singuri, fiecare având impresia că are multe de aflat despre celălalt. Aşa se întâmplă cu toţi tinerii recent căsătoriţi din întreaga lume. Servitorii îl studiau – şi îl descopereau – pe noul lor stăpân, dar o redescopereau puţin câte puţin şi pe – noua lor – stăpână, care nu va mai fi, poate niciodată, aceeaşi ca odinioară.

Se apropia iarna, straşnica iarnă rusească, pe care fiecare dintre ei avusese deja ocazia s-o descopere, în situaţii diferite, dar, în acelaşi timp, destul de asemănătoare. Vor avea timp să-şi manifeste iubirea reciprocă de-a lungul zilelor când, aşezaţi la căldură (ce lux!), – pe canapea –, vor putea să schimbe diverse păreri şi să sporovoiască la infinit. Din când în când, Anna începea să cânte la instrumentul său preferat, mai ales în clipele când se găsea singură; era o plăcere pentru Helmut să sosească pe vârful picioarelor şi s-o surprindă cântând.

Tânărul avusese câteva discuţii cu intendentul cu privire la organizarea domeniului. Anna i-a lăsat toată libertatea în această privinţă, chiar dacă nu a pierdut din vedere ceea ce îi revenea ei de drept.

Pe Helmut îl atrăgea muzica. Îi plăcea îndeosebi Bach; dar şi Mozart; şi-ar fi dorit să cânte la vioară, însă de mult o abandonase pe a sa, în Germania. Ar trebui să găsească un profesor de vioară...

Rusia îşi revenea treptat; Moscova îşi regăsise, aproape în întregime, înfăţişarea de altădată. Se construia peste tot, însă acum se folosea, mult mai mult decât înainte, piatra. Rusia redevenea o putere importantă în lume, însă, în acelaşi timp, se strecurau în ţară şi ideile noi, născute în cadrul Revoluţiei franceze.

Anna şi Helmut păreau făcuţi unul pentru celălalt; se iubeau mult şi în fiecare zi îşi ofereau noi dovezi ale iubirii lor. Îşi împărtăşeau deseori opiniile privitoare la diverse subiecte de discuţie şi adesea, părerile lor erau identice.

Într-o dimineaţă de decembrie, Helmut a cerut slujitorilor să pregătească troica şi să-l însoţească până în Kaluga, la un lutier¹⁸, pe care l-a rugat să-i prezinte diverse modele de viori. Însă nu s-a putut hotărî asupra niciunuia dintre ele, deoarece preţurile i-au părut prea ridicate. S-a întors la castel, cu gândul să discute despre acest subiect cu soţia lui. Nu vorbise cu ea – sau dacă da, prea puţin – despre lipsa lui de avere. El nu venise cu niciun fel de zestre în noul lor cuib!

Folosind ca pretext preţul exorbitant (după spusele lui) al viorii care-l interesa, a îndreptat conversaţia spre lipsa lui de resurse materiale şi absenţa totală a oricărei averi. Anna i-a înţeles (sau s-a prefăcut că-i înţelege) argumentele şi nu a clipit (deşi îi venea să râdă, în unele momente) când l-a văzut cum se străduia să-şi expună situaţia.

Chiar de-ar fi să muncească în fiecare zi din câte mai are de trăit şi tot n-ar reuşi să egaleze, vreodată, averea nevestei lui. Ştia acest lucru; şi Anna o ştia. Este foarte greu, ba chiar imposibil, pentru un bărbat să depindă, din punct de vedere financiar, de soţia sa; se ştie acest lucru. N-au mai discutat pe această temă vreme de câteva zile; Helmut părea preocupat; îi era dificil să trăiască cu această realitate. Era clar!

I-a venit în ajutor tot scumpa lui soţie. Într-o zi, aceasta i-a spus (abţinându-se să nu pufnească în râs):

— De acord, nu ai nicio avere; dar nici eu nu am făcut nimic pentru a o clădi pe a mea, deci suntem – aproape – la egalitate.

— Îţi mulţumesc că pui astfel problema, dar lucrurile s-ar putea schimba în timp (nu a îndrăznit să-i spună: când nu vei mai fi la fel de îndrăgostită, vei fi la fel de generoasă?) Dar poate se vor iubi întreaga viaţă ca-n prima zi! E, oare, posibil? Anna a hotărât să meargă amândoi să consulte un notar şi a pus o parte din averea ei sub formă de bunuri comune; nu mai aveau de făcut decât demersurile cerute de bănci, ceea ce au rezolvat rapid, chiar din ianuarie 1814. Bineînţeles, Helmut i-a fost foarte recunoscător. Cu toate acestea, şi-a construit un plan pentru a-i dovedi soţiei sale că nu avea de gând să trăiască „pe spinarea ei”.

A cumpărat vioara care i-a părut că ar avea cel mai bun raport preţ-calitate (cum am spune noi astăzi) şi a început să caute un profesor, care urma să vină la castel, să-l înveţe să cânte. Totul a fost rezolvat rapid şi eficient; profesorul urma să fie adus de două ori pe săptămână la castel, în troică sau în caleaşcă.

Helmut era un elev bun – nu era un începător. În mintea lui încolţise ideea că ar putea susţine concerte (plătite, poate?), pentru a contribui un pic, în felul său, la cheltuielile casei. Iată ce au plănuit cei doi: vioara şi oboiul sunt instrumente complementare; ar putea chiar oferi concerte „de vioară şi oboi”, împreună, în lumea occidentală, unde clasele sus-puse sunt foarte avide după acest tip de manifestări artistice. În cea mai mare parte, vor susţine spectacole gratuite; trebuiau să se mai gândească...

Helmut a hotărât să pornească, pentru câteva zile, la vânătoare de lupi; au pregătit troica, puştile (trebuiau să ia mai multe; le încărcau pe ţeavăşi nu trăgeau decât un foc, de fiecare dată); avea nevoie de o persoană care să-l ajute, doar pentru reîncărcarea puştilor.

A trebuit să găsească un vizitiu. Au rezolvat rapid acest aspect; ajutorul va fi Igor. Acesta a fost foarte bucuros să participe la vânătoare. Anna nu a fost prea încântată de faptul că soţul său urma să plece, mai ales, pentru un motiv atât de pueril, să-i zicem aşa (ba poate chiar periculos!).

În ţinutul lor nu duceau lipsă de codri; chiar în jurul moşiei aceştia ocupau suprafaţe însemnate; nu lipseau de aici cerbii; dar nici căprioarele sau porcii mistreţi. Caii au o teamă înnăscută faţă de lupi şi nu fără motiv; aceştia atacă caii, aruncându-se la gâtul lor. Celor trei aventurieri ai noştri nu le-a trebuit prea mult pentru a ajunge într-o regiune prielnică, chiar din prima zi, pe când soarele se apropia de asfinţit. Caii păreau oarecum neliniştiţi; aveau urechile lăsate şi au nechezat: Acesta a fost semnalul!

Helmut şi Igor s-au pus în gardă instinctiv şi s-au pregătit de atac. Au trecut cinci minute; din stânga lor, a apărut o haită; vizitiul nu a încetinit. Lupii nu au atacat imediat; au rămas la locurile lor, fără nicio grabă. Helmut a ţintit; a căzut primul lup, după ce s-a rostogolit prin zăpadă; Igor i-a întins stăpânului o altă puşcă; a tras din nou; încă un lup a fost rănit. Caii, înspăimântaţi, au luat-o la galop; un lup din fruntea haitei s-a aruncat asupra calului aflat cel mai spre stânga, în timp ce o parte din haită a încetinit şi a lăsat să treacă troica; apoi a pornit în viteză spre dreapta, pentru a ataca calul de pe cealaltă parte a saniei. Din acest loc, Helmut nu putea ţinti la fel de bine. Atunci, Igor a pus mâna pe o puşcăşi a ţintit cât mai bine cu putinţă; a ucis un lup dintr-un foc. Haita părea că bate în retragere; o fi doar un şiretlic din partea lor? Nu, de data asta s-au îndepărtat.

Aveau doi lupi în palmares, precum şi unul rănit, care, se pare, dispăruse. Trebuiau să fie foarte atenţi şi să ia o armă cu ei în timp ce se apropiau de cadavre, deoarece un lup rănit putea fi foarte periculos. Pe când îşi adunau trofeele, Helmut a fost atacat; fără armă, ar fi fost într-o mare dificultate. A ucis al treilea lup.

Trebuiau de-acum să-şi găsească un adăpost, pentru noapte. Au mai trecut încă două ore – care le-au părut nesfârşite – înainte de a găsi vreun han. Noaptea se lăsase de-a binelea când au reuşit să se apropie de acesta; au deshămat caii; i-au condus în şopron, unde vizitiul i-a „ţesălat” – cu un mănunchi de paie. Helmut a comandat masa pentru toţi, pe care au luat-o împreună; apoi vizitiul şi Igor s-au îndreptat spre şopron, urmând să doarmă alături de cai. Helmut a luat în primire camera care i se oferise. Afară s-au manifestat o bună parte din timpul nopţii, rafalele de ninsoare şi de vânt. Poate nu vor mai găsi sania, a doua zi! Lupii, care simţeau, fără îndoială, mirosul cailor, au urlat până-n zori. În dimineaţa următoare, au pornit spre casă, căci vremea se înrăutăţea tot mai mult; era posibil să întâlnească lupi în cale. Dar nu a fost cazul! Cu toţii s-au bucurat să revadă castelul şi să-si reia activităţile obişnuite (şi tihnite). Anna nu şi-a arătat prea tare bucuria, deoarece nu dorea ca Helmut să se expună la asemenea riscuri (şi să-i expună şi pe alţii), pentru motive atât de nesemnificative.

Au ajuns, în sfârşit, la capătul iernii. În tot acest anotimp, castelul se aflase într-o stare de autarhie, practic, fără nicio conexiune cu exteriorul; profesorul de vioară constituia, pentru ei, puntea de legătură cu oraşul; el le aducea unele noutăţi şi ziarele, o dată sau de două ori pe săptămână. Se plictiseau uneori, iar sosirea primăverii era o adevărată sărbătoare, căci, de-acum înainte, se puteau întâlni cu alţi oameni, puteau să primească vizite sau să meargă în vizită, după o toropeală ce a durat câteva luni.

De-a lungul iernii, şi-au făcut tot felul de planuri: unele utopice, altele mai realiste. Ideea de a călători undeva, departe, revenea cel mai adesea în discuţiile lor. Deşi ne aflăm într-un moment de răscruce din punct de vedere istoric: apăreau noi state¹⁹, altele dispăreau – au luat hotărârea de a se îndrepta spre vest: bineînţeles, Germania (Confederaţia Rinului), Austria, Viena, Italia, Veneţia, Franţa, Paris: aveau tinereţea şi situaţia materială de partea lor.

Vor folosi o berlină cu patru locuri, trasă de trei cai; trebuiau să îndeplinească o serie de formalităţi la ambasade, pentru a obţine paşapoartele, pentru ei doi şi pentru cei trei valeţi (vizitiul, dar şi un bărbat şi o femeie, din anturajul lor foarte apropiat). Trebuiau să depună cereri la diferitele consulate din Kaluga (poate şi la Moscova care, deşi nu era capitala ţării, avea numeroase ambasade şi consulate). Franţa nu avea încă reprezentanţă diplomatică în Rusia; Polonia (sau Marele Ducat al Varşoviei) juca rolul de intermediar între cele două ţări, care abia ieşiseră din război. Au hotărât să şteargă Franţa, de această dată, de pe „lista” de preferinţe.

La începutul lunii aprilie, s-au aventurat în călătorie, avându-i alături – dintre slujitori – pe Igor (din nou, el!) şi pe Valentina, o cameristă; vizitiu era Piotr, pe care am avut ocazia să-l cunoaştem. Helmut a luat cu el o puşcă (nu se ştie niciodată, lupii pot fi înfometaţi şi primăvara). Nu parcurgeau niciodată mai mult de şaizeci-şaptezeci de kilometri pe zi; au avut nevoie de peste trei săptămâni pentru a ajunge la Viena, care se pregătea de Congresul cu acelaşi nume.

Helmut şi Anna s-au cazat în cele mai frumoase „pensiuni” din oraş. Au trăit momente de neuitat la opera din Viena, chiar şi la curte, la Palatul Schönbrunn (unde l-au zărit pe „puiul de vultur” – Napoleon al II-lea – în vârstă de trei ani, fiu al Împăratului francezilor şi al Mariei-Louise a Austriei) În aceastăperioadă, sentimentul anti-francez atinsese punctul culminant – suntem imediat după căderea lui Napoleon.

Au petrecut cel puţin două luni în acest oraş; au fost martori la organizarea Congresului de la Viena. Acest congres avea ca obiectiv reorganizarea Europei, după căderea împăratului Napoleon I. Deciziile au fost luate aici de cei patru mari învingători: Austria, Rusia, Marea Britanie şi Prusia²⁰. Vom menţiona doar că Austria era în sărbătoare.

Anna şi Helmut au trăit poate cele mai fericite momente din viaţa lor. Au dansat nenumărate valsuri, în voia cea bună; deseori Helmut îi şoptea Annei, la ureche, diminutivul acesteia:Anjaşi adăuga: „te iubesc”.

După acest episod petrecut departe de Rusia, au considerat că ar fi bine să nu mai viziteze alte regiuni de această dată. Însă nu s-au putut abţine să nu „mâne” încă puţin spre vest, până la Salzbourg, patria lui Mozart, unde au rămas aproape două luni. Aici au apărut pentru prima dată, împreună, în public. Au interpretat „Flautul Fermecat” al marelui muzician din Salzbourg, care murise la scurt timp după naşterea lor.

Trebuiau de-acum să se gândească la drumul de întoarcere, spre Kaluga (trecând din nou prin Viena), căci toamna bătea la uşă, iar drumurile vor fi, poate, noroioase de-acum înainte. Şi-apoi, nu trebuiau să mai lungească această perioadă, şi aşa destul de amplă, în care castelul rămăsese fără stăpâni; toate responsabilităţile în mâinile unui singur om, intendentul, erau prea mult, fără doar şi poate. Au ajuns la castel în ziua de 8 octombrie. Au sesizat un soi de neglijenţă prin aleile care duceau la castel, însă nu era atât de grav – şi-au zis amândoi.

Anna şi Helmut aveau păreri asemănătoare pe numeroase subiecte. Fiecare dintre ei se gândea, de ceva timp, la o problemă; apoi a încercat să prezinte ceiluilalt rezultatul meditaţiilor lor, şi anume:

Rusia avea de gând să trateze, la un moment dat, cu mai multă umanitate persoanele de o condiţie inferioară? Călătoria îi luminase, oare, în privinţa unor realităţi din existenţa lor? De secole existau şerbi în Rusia, oameni care trudeau la nesfârşit, la voia stăpânilor, fără niciun venit, fără niciun bun propriu, pentru ca un mic grup de oameni să trăiască în lux. Aceasta însemna că cea mai mare parte a populaţiei era robită, nu avea nicio libertate, nu putea decide aproape nimic, singură, pentru sine.Într-o zi o să izbucnească o revoluţie, iar înaintea ei, o revoltă înfricoşătoare a ţăranilor, fiindcă ei erau – să zicem aşa – cei mai exploataţi, iar noi, nobilii şi clasa socială cea mai bogată, vom plăti tare scump orbirea de care am dat dovadă. Am putea chiar să o plătim cu viaţa!

Iată ce au discutat Anna şi Helmut în acea seară; trebuia ca lucrurile să se schimbe. Clasa conducătoare părea că nu reuşeşte să conştientizeze această situaţie, părea că dădea dovadă de o încăpăţânare „încremenită”. Într-o zi, nu foarte îndepărtată, poate, realizările Revoluţiei franceze vor pătrunde şi în ţara noastră şi vor aduce cu sine o vijelie necruţătoare...

— E vremea să se schimbe lucrurile, dar cum să începem? Aici, de exemplu, ce-am putea face noi, pentru ca viaţa „servitorilor” noştri să fie mai plăcută şi să fie mai multă dreptate? a întrebat Anna.

— Trebuie să fim gata să renunţăm la o parte din privilegiile noastre, a spus Helmut.

—Să dăm dreptul servitorilor noştri să plece de pe pământurile noastre, dacă doresc acest lucru, după ce se gândesc foarte bine.

— Să le dăm o bucată de pământ pe care să o poată folosi cum doresc: vor putea cultiva propriile legume, pentru a se întreţine, ba chiar şi vinde ceea ce le rămâne, pentru a obţine un mic venit.

— Ar trebui să oferim fiecăruia un salariu decent, dar şi condiţii demne de locuit.

Cu aceste idei s-au dus la culcare în seara respectivă, cu sentimentul că au făcut un lucru bun!

Au început să pună rapid în mişcare aceste schimbări. Trebuiau să pregătească mai întâi terenul (nu poţi da toată libertatea unor oameni care au fost lipsiţi de aşa ceva, de la începutul veacurilor).

— Trebuie mai întâi să vorbim cu ei, a spus Anna.

— Ce vor zice ceilalţi moşieri? s-a întrebat Helmut.

— Să facem mai întâi aceste schimbări la noi, fără să ne îngrijoreze prea mult ce vor zice ceilalţi.

— Trebuie să fim atenţi, să-i luăm uşor; dacă le spunem astăzi: vreţi să vă dăm câteva ruble ca să vă stabiliţi unde doriţi voi, mâine, poimâine ne-am putea trezi că va trebui să muncim chiar noi!

— Oricum, ar trebui să-i explicăm lui Raskolnikov ce intenţionăm să facem. Trebuie să discutăm cu el chiar astăzi.

S-a auzit clopoţelul...

— Elena, i-ai putea spune domnului Raskolnikov că dorim să-l vedem repede?

— Bine, doamnă Anna Ivanova.

— Să ne gândim bine ce-i vom spune! a zis Helmut.

— Bună ziua, doamnă Anna Ivanova, bună ziua, domnule Helmut Kraussof. M-aţi chemat?

— Bună ziua, domnule Maxim Raskolnikov. Mai întâi, vă mulţumim pentru modul admirabil în care v-aţi ocupat de moşie, cât am fost plecaţi în călătorie, a spus Anna; apoi a continuat: Acum, vrem să vă comunicăm ceva foarte important pentru noi, care ne preocupă extrem de mult. Am dori să oferim ceva mai multă libertate oamenilor noştri; bineînţeles, şi dumneavoastră. Maxim Raskolnikov nu era sigur că a înţeles bine.

Astfel începea o nouă epocă la castelul Kaluga.

O nouă epocă

Zilele care au urmat au fost în general liniştite. Să fim siguri, însă, că vestea cea nouă a venit ca o bombă, însă planul celor doi trebuia pus în aplicare. Cameristele roboteau, prinse cu tot felul de treburi, în preajma stăpânei lor. Îşi spuneau că, sigur, vor avea mai multă libertate, dar erau destul de mulţumite cu activităţile lor zilnice şi nu îşi doreau prea mult să se schimbe lucrurile (în ceea ce le privea). Pentru alte „categorii” (cum le numim acum), problema părea foarte importantă şi se discuta adesea pe această temă, chiar dacă lucrul mai rămânea în urmă.

Se pregăteau de iarnă; nimic nu mişca la castel: doar doi sau trei oameni, care au îndrăznit să ceară unele lămuriri intendentului.

După o vreme, Anna a simţit o schimbare în corpul său (dimensiunile taliei) şi l-a anunţat pe Helmut că anul viitor va fi tătic, ceea ce l-a bucurat nespus de mult! În timpul îndelungatei ierni dintre anii 1814-1815, s-a vorbit mai ales despre naşterea ce se întrevedea; schimbările aşteptate – într-un alt domeniu – aveau să se petreacă abia peste câteva luni.

— Va fi băiat.

— Nu, va fi fată.

Fiecare avea părerea lui despre fiinţa care urma să vină pe lume, inclusiv servitorii din „primul cerc”. Pregătirile se desfăşurau într-un ritm susţinut; îi aşteptau pe părinţii Annei, cu prilejul naşterii copilului. Trebuiau să cumpere un leagăn; au mers în oraş pentru a-l comanda. Le-ar trebui şi accesoriile de rigoare, dar, ca în toate ţările lumii (occidentale), întrebarea fundamentală era: albastru sau roz? Anna simţea viaţa în ea. Iarna a trecut în modul cel mai calm cu putinţă; pe Helmut nu-l cuprinsese „daimon-ul” vânătorii; a preferat să rămână alături de soţia sa. Deşi iubea vânătoarea, avea un suflet duios şi presăra seminţe şi miez de nucă piţigoilor care veneau să cerşească hrană la fereastră; iarna era crâncenă pentru bietele păsări...

Citeau mult, visau la viitoarele lor călătorii. Iar uneori, începeau să cânte, în duet, la gura sobei. Discutau despre schimbările profunde din Europa: frontierele erau modificate; nu se prea ţinea cont de voinţa popoarelor, care trebuiau să se supună, ca de obicei... Regatul Poloniei a fost anexat Rusiei.

Naşterea urma să aibă loc odată cu sosirea primăverii. Anna simţea unele dureri fugare; va naşte la castel. Era vremea să caute un medic; vor avea nevoie şi de o moaşă.

Trebuie să subliniem caracterul „internaţional” al familiei: Anna Ivanova era rusoaică; Krauss (acum, Kraussof), era prus, „aproape” rus (oricum născut prus); intrase în armata Împăratului francezilor când era „aproape” francez: Osnabrück făcea parte, în acea perioadă, din departamentul francez al Ems-ului superior, care a avut o existenţă foarte scurtă (sub trei ani şi jumătate). Pe lângă caracterul binaţional al familiei, se poate vorbi şi de dubla religie: fiecare adoptase, într-un fel, religia celuilalt. Căsătoria a fost ortodoxă, deoarece s-a desfăşurat în Rusia. Copilul va fi, probabil, de religie ortodoxă; dar acesta nu era motiv de discuţii (contradictorii) între Helmut şi scumpa sa Anja²¹. Ţara unuia devenise şi ţara celuilalt.

La sfârşitul iernii, Natalya Federova, mama Annei şi Andrei Federov, tatăl acesteia, au pornit la drum; în caleaşcă! La scurt timp de la plecare, surprinşi de o furtună de zăpadă, şi-au spus că era mai bine dacă porneau cu sania! Au ajuns la Kaluga în ultimele zile ale lui aprilie, iar micuţa Alexandra (cu diminutivul Sandra) a văzut lumina zilei pe 18 aprilie.

Totul s-a desfăşurat cât se poate de bine; evenimentul a produs o adevărată efervescenţă la castel. Helmut „plutea” de fericire: cu Anna, care abia se ridicase din pat şi părinţii ei, abia sosiţi din depărtări, acesta a invitat toate – sau aproape toate – personalităţile din Kaluga, inclusiv preotul, pentru a sărbători fericitul moment; au băut mult. Au participat şi servitorii la petrecere.

Cel dintâi om pe care-l anunţaseră despre naşterea copilului a fost preotul; acesta a venit pentru a oficia Taina Botezului, a doua zi după naştere; încă ningea în acea zi.

Mama Annei, Natalya Federova, adora să o ia pe micuţă în braţe şi Anna se vedea deseori nevoită să-i ceară copilaşulînapoi.

În sfârşit, a venit primăvara. În Rusia, natura „explodează”; liliecii nu întârzie să-şi răspândească parfumul de jur-împrejurul lor; lăcrămioarele se ivesc prin păduri, ca şi zambilele sălbatice. Glicinele răsar de-a lungul zidurilor sudice ale diferitelor locuinţe, separate de clădirea principală a castelului.

Castelul este format dintr-un cvadrilater, ce prezintă câte o construcţie în fiecare colţ: în sud-vest, un donjon²²; în celelalte trei colţuri, câte o „coamă de zid” ce se termină printr-un acoperiş conic. Fiecare dintre aceste construcţii este unită de cealaltă printr-un meterez, lung de zece metri. La baza meterezului sudic se află poarta principală. De jur-împrejurul castelului propriu-zis, observăm: corpul principal al clădirilor: locuinţele stăpânilor, recent construite, cu un peron uriaş²³ (poziţionat spre sud); diferitele case, folosite ca locuinţe: cel al intendentului şi cele – mult mai modeste – ale servitorilor, precum şi staulele de vite, grajdurile, coteţul pentru porci, hambarele cu grâne, cu fân, teascul etc. Anna Ivanova aparţinea uneia dintre cele mai bogate familii din Rusia; cu toate acestea, întreţinerea castelului îi costa foarte mult, mai ales fiind vorba de un castel atât de vechi (din secolele al XII-lea – al XVI-lea). Prin urmare, trăiau într-un regim de autarhie dus la maximum, bazat pe o agricultură dezvoltată, în care creşterea animalelor juca un rol important. Hrana provenea, în cea mai mare parte, de la castel; în fiecare an, erau vândute animale – inclusiv porci, precum şi surplusul de legume şi de grâu. Acest comerţ ajuta la întreţinerea castelului în general, a diferitelor căsuţe, ca şi la întreţinerea corpului principal al clădirilor, bineînţeles, care cuprindea şi locuinţele stăpânilor.

Acum, că au hotărât să ofere un „salariu” servitorilor, ba poate chiar şi o mică sumă de bani de rezervă, celor care voiau să-şi dobândească independenţa (sau autonomia – în acest caz, vor rămâne legaţi de castel, prin contract), trebuiau să încerce să obţină un profit mai mare, măcar în anii cei mai buni. Dar cum? Cerându-le oamenilor să muncească mai mult? Greu de spus, deşi există persoane, care beneficiază de multă libertate şi care acceptă – în anumite situaţii – să lucreze mai mult...

Părinţii Annei au pornit spre casă, spre Ural; Anna şi Helmut au început o altă viaţă, acum, că erau, la rândul lor, părinţi.

Nu le-a fost uşor să pună în aplicare planul de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă pentru servitori, la care se gândeau de ceva timp.

În general, slujitorii s-au bucurat mult de această schimbare şi i-au respectat, cu atât mai mult, pe stăpânii lor. Cele mai mari dificultăţi au venit mai ales din partea nobilimii şi a burgheziei (acest termen era rareori utilizat), care nu au văzut cu ochi buni faptul că cei doi ofereau libertăţi poporului şi nu se simţeau pregătite să le urmeze exemplul. Anna şi Helmut şi-au făcut mai mulţi duşmani decât s-au aşteptat în momentul în care au început această „reformă”. Ei au ţinut cont de opinia celor bogaţi şi au continuat reforma pe linia pornită, dar pe un ton mai moderat.

Se plimbau uneori până spre pădure, de-a lungul râului Oka şi-şi petreceau acolo ziua ori se îndreptau spre oraş, unde hoinăreau cu bebeluşul în landou²⁴, spre aleea din centru (aici îşi aminteau de întâlnirea lor din ziua recitalului).

În timpul verii este foarte plăcut la Kaluga; au petrecut astfel multe veri fericite, alături de copilaşul care creştea înconjurat de iubire. Iernile, glaciale, nu le permiteau să se plimbe în voie (trebuiau să aştepte să mai crească fetiţa pentru a putea merge la patinat). Împreună cu soţul ei, Anna îşi petrecea primii ani ai căsătoriei lor fără griji, într-o dulce trândăvie.

Iarna cântau în duet, la instrumentele lor preferate şi-şi pregăteau concertele (din ce în ce mai rare) din timpul verii, care aveau loc atât la castel, cât şi în oraş. Vara era anotimpul recepţiilor. De cele mai multe ori, oamenii răspundeau la invitaţiile lor, însă uneori primeau un refuz politicos sau erau refuzaţi cu un pretext neverosimil.

Nu mai erau invitaţi atât de des ca înainte: era clar că„înalta societate” îi privea cu circumspecţie, pe ei şi ideile lor avangardiste. Elena îşi ceruse „independenţa”; Anna i-o acordase; i-a făcut şi un dar de cinci sute de ruble. S-au despărţit în termeni rezonabili, în ciuda neîntelegerilor ce se iviserăîntre ele. Şi toate acestea se petreceau în 1817…

Au mai trecut câţiva ani; la castel, personalul era aproape acelaşi; fiecare primea un salariu şi avea o bucată de pământ; o curte de păsări comună era pusă la dispoziţia tuturor (şi fiecare trebuia să se ocupe, după posibilităţi, de întreţinerea ei). Stăpânii aveau curtea lor de păsări, pe care o folosea şi intendentul.

Anna şi Helmut se ocupau de formarea şi de educarea Alexandrei. I-au cerut intendentului să caute un căţeluş pentru fetiţa lor: un spitz pomeranian. Când Sandra a ajuns la vârsta de cinci ani, i-au găsit un preceptor rus, care vorbea şi limbile germană şi franceză (unul dintre motivele pentru care ruşii din familiile bogate erau interesaţi de limbile străine – în afară de preocuparea pentru cultură – era faptul că puteau vorbi liberi în faţa servitorilor, fără ca aceştia să-i înţeleagă!).

Tânărul Alexis (Alexei) avea doar 20 de ani. Alexandra l-a îndrăgit tare mult; la fel şi părinţii ei; au stabilit ca acesta să locuiască la castel şi să facă parte, bineînţeles, din „primul cerc” de servitori (deşi această expresie tindea să dispară, treptat!)

Din anul 1820, cred, Helmut şi Anna au început să vorbească, tot mai stăruitor, despre călătorii; întrucât trecuse dejao parte din noul an (trebuia neapărat ţinut seama de lungile ierni ruseşti, din acea epocă), au hotărât să amâne pentru anul următor plecarea, dar să înceapă pregătirile cât mai din timp.

În anul 1815, în urma Congresului de la Viena, Austria alipise teritoriului său, pe lângă Ungaria, şi ţinuturile Lombardia şi Veneţia. Austria se învecina acum direct cu Rusia şi era, mai degrabă, prietenă cu aceasta. Napoleon căzuse prizonier în mâinile englezilor şi se afla în insula Sfânta Elena, foarte departe de Europa, al cărei stăpân fusese ani întregi; şi-a plătit tare scump dorinţa – nelimitată – de expansiune. Anna îşi dorea să viziteze Veneţia şi, de aceea, şi-au făuritun plan de călătorie până la Cetatea Dogilor.

Până când vor descoperi noi tărâmuri, s-au cufundat într-o pasiune care stârnea furori în Rusia: agricultura în seră, atât pentru fructe şi legume, cât şi pentru flori; printre acestea se numărau şi unele specii tropicale, cum ar fi: Pointsettia (Steaua Crăciunului)²⁵, ba chiar şi orhideea! O, da! Chiar şi sub cerul rusesc, se poate ajunge la un asemenea miracol, în serele încălzite. Iasomia sau leandrul²⁶ nu mai aveau secrete pentru ei. Cultura forţată a roşiilor a fost un succes real; au reuşit chiar să obţină câteva fructe de la un bananier, dar aceasta a constituit limita extremă a exotismului la Kaluga. Cât despre lămâi şi portocali, aceştia s-au dezvoltat în număr mare, în oranjeria²⁷ pe care au amenajat-o special, într-o clădire părăsită.

Helmut şi-a amintit de isprăvile sale din pădurile de prin Nijni Novgorod; i-a venit, astfel, ideea să încerce să dezvolte industria lemnului, în apropierea castelului. Însă în afara momentului în care le-a arătat lucrătorilor cum să folosească ferăstrăul („passe-partout”²⁸), nu s-a implicat direct în această nouă îndeletnicire, ci a preferat să se dedice botanicii. A devenit un adevărat expert în altoirea trandafirilor, având ca portaltoi măceşii – activitate care îţi permite să „copiezi” un trandafir – , iar după mai multe încercări, a reuşit să obţină o floare, de care a fost destul de mândru; însă „marea victorie” (cum se spune) a fost când a reuşit să creeze, după o operaţiune foarte delicată, un nou trandafir, pornind de la alţi doi (de pe arbuşti diferiţi); pe acesta l-a numit – ghiciţi cum?! Anja Ivanova.

Poate că s-au implicat atât de mult în noile activităţi pentru a îndepărta plictiseala, până la momentul în care aveau să pornească în călătorie. La toate aceste îndeletniciri – cu excepţia trandafirilor – a luat parte şi personalul de pe moşie (de mult nu se mai folosea termenul nefericit de şerb!)

În primăvara anului 1821, au pornit la drum, cu propriul echipaj, în berlină, spre Veneţia la care visase atât de mult Anna. Alexandra avea aproape şase ani. Alexis va merge cu ei.

După Viena, pe care o cunoşteau bine de-acum şi pe care au redescoperit-o emoţionaţi, s-au îndreptat, în sfârşit, spre sud; acolo s-au aflat faţă în faţă cu munţii, care aveau să le opună destulă rezistenţă! Cum starea drumurilor nu le permitea să parcurgă distanţe lungi, trebuiau să întârzie, într-adevăr, uneori chiar şi câteva zile, prin locurile de popas, pentru a da voie cailor să-şi refacă forţele, măcar în parte. Deseori, Helmut era nevoit să coboare din trăsură pentru a ajuta la scoaterea acesteia din noroi (sau din zăpadă), în timp ce vizitiul lovea energic bietele animale.

Primirea adesea rece a populaţiei locale nu încuraja călătoriileîn acele timpuri; în ochii localnicilor, turiştii străini erau asemenea austriecilor; de câţiva ani, regiunea Lombardia–Veneţia ţinea de Imperiul Austriac.

Cum ştim cu toţii, oraşul Veneţia este construit pe piloni fixaţi pe fundul lagunei cu acelaşi nume, iar în locul străzilor, descoperi canale; cel mai cunoscut dintre acestea, Canal Grande („Marele Canal”), atrage dintotdeauna curioşi, mai ales pe aceia care nu trebuie să-şi câştige cu multă trudă existenţa.

Au fost nevoiţi să lase berlina, caii şi vizitiul la o pensiune – cum erau numite în acea vreme, la câţiva kilometri de oraşul propriu-zis. Pentru a ajunge la locul în care te cazai, te foloseai de o caleaşcă.

Prin oraş, te deplasai cu barca, numită „gondolă”; gondolierul, aflat în picioare în partea din spate a ambarcaţiunii, vâslea înainte: „godia”²⁹.

Au vizitat toate, sau aproape toate muzeele. S-au desfătat în această călătorie: au mers aproape în fiecare zi la teatru sau la concert, printre care şi la cel susţinut de maestrul vioarei, Nicolo Paganini³⁰, pe care l-au adorat.

La Veneţia au aflat de moartea lui Napoleon I.

După Veneţia a urmat Parisul; ne aflăm în perioada domniei lui Ludovic al XVIII-lea. Printr-o justă răsturnare a lucrurilor, ţarul Alexandru I îşi trimisese trupele în Franţa, în anii 1814 şi 1815.

Din anul 1820, nobilimea rusă a reluat legătura cu Franţa, mai ales prin intermediul călătoriilor pe care le realizau membrii acesteia.

Anna şi Helmut au ajuns în ţinuturi noi: berlina lor şi-a făcut intrarea în Paris, la sfârşitul anului 1821. Era epoca frumoasă (la belle epoque) a ruşilor în Franţa; războaiele napoleoniene rămăseseră în urmă, ca şi revanşa ruşilor faţă de împăratul francezilor. Am putea spune că Anna şi-a ales bine momentul primei sale călătorii la Paris.

Locurile lor preferate au fost, se pare, Bulevardul Italienilor, Sala Favart (Opera Comică), unde au cântat, fiecare la instrumentul său (Anna, la oboi şi Helmut, la vioară); grădinile Palatului Regal; mai sus de acestea au locuit câteva luni. Atunci şi-a descoperit Anna pasiunea pentru Franţa şi pentru Paris. Fuseseră deja spectatori asiduui ai Comediei Franceze (în Sala Richelieu).

Au vizitat Parisul şi împrejurimile sale; au ajuns la Versailles, Saint-German-en-Laye.

În anul 1822, la începutul primăverii, au mers la Vaux-le-Vicomte. Au întâlnit o serie de personalităţi ale timpului. La Paris se vorbea mult despre Julienne de Saxe-Cobourg-Saafeeld (nemţoaică), care, prin căsătoria cu Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei, devenise Mare Ducesă a Rusiei şi dobândise numele de Anna Fiodorovna³¹; or, la 20 august a anului anterior, această căsătorie fusese dizolvată.

Au rămas câteva luni la Paris, înainte de a se întoarce la Kaluga. Drumul spre casă a durat două luni; le-a părut nesfârşit. Intendentul nu a regretat să-i revadă.

Într-adevăr, unii servitori, mai preciscei care au fost aleşi pentru exploatarea pădurii – deşi acceptaseră condiţiile propuse de Helmut înainte de plecarea acestuia spre Veneţia şi Paris, când au discutat dacă vor rămâne pe moşie sau nu –, nu au respectat „regulile jocului”. „Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă”, cum spune vechiul proverb. Aşadar, aceşti pădurari, considerând că au fost înşelaţi – este, cel puţin, ceea ce au încercat să susţină – deoarece nu conştientizaseră, de la început, amploarea activităţii, au „reziliat” contractul de muncă (cum vom spune noi, mult mai târziu) şi au încetinit la maximum producţia.

Se înţeleseseră să primească un salariu raportat la dificultăţile tipului de activitate prestată – de cinci ruble pe zi, iar ziua de muncă să fie de opt ore iarna şi de unsprezece ore vara.

Maxim Raskolnikov le trimisese o scrisoare celor doi castelani – pe care nu au primit-o până în momentul în care au plecat din Paris – în care le relata dificultăţile de care se lovea. Helmut a trebuit să folosească toată diplomaţia posibilă, mai întâi pentru a le explica muncitorilor că nimeni nu a avut nicio clipă intenţia de a-i înşela, iar apoi pentru a-i determina să lucreze din nou – după ce au acceptat o creştere de salariu: de la cinci (ruble), la şapte ruble şi douăzeci şi cinci de copeici pe zi (cu o „asigurare” de două ruble şi cincizeci de copeici pentru zilele de iarnă în care le va fi imposibil să muncească din cauza intemperiilor vremii). Helmut nu a vrut să „lase” nicio copeică în plus.

Suntem spre sfârşitul primăverii. Helmut şi-a reluat activităţile din domeniul botanicii, precum şi experimentele cu privire la ameliorarea soiurilor de plante; a fost ajutat şi de soţia sa.

Treptat, a ajuns să îndrăgească balalaica, instrument specific rusesc, cu coarde ciupite (spre deosebire de vioară, care are coardele „frecate”). Anna s-a apropiat din nou de pian, pe care-l studiase când era mai tânără. Alexandra avea acum şapte ani; Alexis făcea - aproape - parte din familie acum; eleva sa şi-a regăsit preocuparea pentru şcoală, de dinaintea călătoriei.

În oraş se discuta încă despre moartea lui Napoleon, tiranul care a vrut să subjuge Europa şi care a provocat atâta suferinţă Rusiei. Moscova fusese reconstruită între timp, iar bătălia de la Borodino devenea o amintire îndepărtată (dar încă vie), în special pentru familiile care pierduseră o fiinţă dragă – sau mai multe – în timpul luptelor.

Permiteţi-mi să adaugcâteva cuvinte aici,deoarece nu totul este negru sau alb: (Citez) „Mai ales printre şerbi, se vehicula ideea că Napoleon va elibera şerbii din lanţuri. Însă nu trebuie să confundăm idealurile legitime de libertate, la care aspirau şerbii şi dorinţele josnice ale unora dintre ei de a se deda plăcerilor şi jafului, cum atenţionase deja Ecaterina cea Mare. Cu câţiva ani mai înainte, aceasta scrisese că o cruzime şi o sălbăticie incredibilă înfloreau în sânul ţărănimii robite şi că ar fi nevoie de decenii pentru a îmblânzi moravurile acestor fiinţe necizelate. Pe scurt, sosirea popularului Împărat al Francezilor, Napoleon I, trezea speranţa în sufletele oamenilor, iar apariţia stindardelor sale era sinonimă cu libertatea. Pe partea opusă se afla, fără voia lui, împăratul Alexandru I, al cărui nume era asociat cu ideea de sclavie, opresiune şi întuneric”³² (mulţumim Ecaterina cea Mare!).

După cum v-am povestit deja, metodele folosite de Helmut şi de Anna pentru a îmbunătăţi viaţa servitorilor lor nu le-au adus numai prieteni. E adevărat, castelanii noştri cu inimă mare aveau din ce în ce mai mulţi susţinători, dar cea mai mare parte a nobilimii îi ţinea încă la distanţă. În trecut, avuseseră loc revolte ale ţăranilor-şerbi, deseori reprimate prin sânge.

Eroii noştri au pornit în multe alte călătorii, însă nu le vom putea povesti pe toate aici. S-au scurs mulţi ani...

Sceaux

Cu prilejul ultimei lor călătorii la Paris, în timpul domniei lui Ludovic-Filip, în anul 1838, cei doi artişti (amândoi aveau acum 50 de ani) – care susţinuseră până atunci numeroase spectacole în faţa publicului parizian, la Opera Comică şi nu numai – au ajuns în orăşelul Sceaux, renumit pentru parcul şi pentru castelul său impunător, ce aparţinuse Ducelui şi Ducesei de Maine; aceştia organizau aici, pe vremuri, întruniri la care îi pofteau pe Voltaire, pe Florian.

În biserica Saint Jean-Baptiste³³ din Sceaux, cei doi au susţinut un recital, foarte aclamat de public. La final, Anna, care nu mai era tânără, dar avea încă auzul fin, a fost surprinsă când cineva i s-a adresat în limba sa maternă (limba rusă); în timp ce biserica se golea, s-a apropiat de ea o persoană de vreo cincizeci de ani, cu părul şaten deschis, presărat de câteva fire albe, îmbrăcată într-un palton de blană. Anna nu a recunoscut-o imediat pe Elena (căci despre ea era vorba), care plecase din slujba ei cu mult timp în urmă, înainte de 1820.

— Sunt Elena! De la castel! Elena nu mai avea acea atitudine supusă, firească atunci când eşti servitor; pe chipul său se citea acum bucuria de a trăi, fără reţinere.

Anna s-a simţit stingherită trezindu-se dintr-odată în faţa celei care-i slujise ani întregi şi care acum o trata de la egal la egal, dar şi-a revenit rapid (Helmut, care nu o cunoscuse prea bine pe Elena, îi acorda doar un interes vag; el răspundea celor care veneau să converseze cu el despre muzică).

Cele două femei, marcate de emoţia reîntâlnirii, erau foarte doritoare să afle cât mai multe una despre cealaltă. Anna şi-a spus probabil în sinea sa că, graţie spiritului său clarvăzător, una dintre fostele sale servitoare (şerbă încă!), din Rusia ţaristă se putea bucura acum de emanciparea, la care avea dreptul.

Suntem spre sfârşitul după-amiezii, la începutul lunii octombrie, între sezoane şi de aceea Elena purta acel palton (se lasă rece în biserici).

S-au adunat cu toţii în piaţa din faţa micuţei biserici de ţară (Parisul părea atât de departe, deşi era la doar opt kilometri): Anna, Helmut, care a salutat-o pe Elena (o fi recunoscut-o?), Sandra, o tânără frumoasă, blondă, mai înaltă decât mama sa şi Paul, soţul Elenei, un bărbat matur, ce începea să încărunţească, de înălţime mijlocie; părea uşor pedant; acesta se străduia, în felul lui, să înţeleagă ce se petrece.

— Să nu rămânem aici, o să ne ia cu frig! Locuim foarte aproape; nu vreţi să ne faceţi onoarea şi să acceptaţi invitaţia noastră la cină? a întrebat Elena.

— Vă multumesc; nu îndrăznesc să vă tutuiesc, dar putem să ne permitem acest lucru, nu? a răspuns Anna.

— Bineînţeles, a răspuns Elena (era tare încântată şi, în acelaşi timp, uşor rănită). Câteva minute mai târziu, se tutuiau reciproc! (Anna a fost puţin surprinsă...)

După două minute, au ajuns în faţa unui mare portal³⁴; un servitor a venit şi le-a deschis. După ce au trecut printr-o curte de dimensiuni mai degrabă modeste, în care erau plantaţi castani cu frunze arămii, s-au trezit în faţa unei construcţii destul de impunătoare din secolul al XVII-lea, împodobită cu o faţadă decorativă, într-un stil specific veacului respectiv.

— Îl numim „Micul Castel”, le-a explicat Elena, în franceză.

—Dar e fermecător acest loc, a răspuns Anna, în rusă de această dată. Treceau firesc de la o limbă la alta. Soţului Elenei îi era greu să le urmărească; când Paul nu reuşea să le înţeleagă, Elena intervenea în franceză. Se afla acolo şi un tânăr uşor stângaci, vizibil intimidat de frumoasa Alexandra; avea, probabil, în jur de douăzeci de ani.

— Ţi-i prezint pe Anna Ivanova, pe Helmut şi pe Alexandra din iubita noastră Rusie, a spus Elena.

— Încântat, a intervenit Nicolas.

— El este Nicolas, a adăugat Elena, prezentându-l pe unicul său fiu musafirilor, cu un strop de mândrie în voce.

— Încântaţi, au răspuns oaspeţii, într-un glas.

— Nicolas, tu poţi să stai de vorbă cu Sandra, dacă sunteţi de acord amândoi. Vorbeşti franceza, Sandra? Nicolas ştie puţin limba noastră, dar îi este mai greu să se descurce cu ea, a adăugat Elena.

Paul i-a invitat pe musafiri să se aşeze; conversaţia a continuat, uşor încordată, între soţul Elenei şi oaspeţi, dar foarte deschisă între cele două femei. Servitorii îşi dădeau silinţa să pregătească masa (Oh, da! Încă e nevoie de ei!). Copiii – dacă le putem spune aşa – s-au retras în salonul mic, unde au stat de vorbă, separat.

Elena vorbea mult; Anna punea întrebări. A aflat, astfel, că Paul Corbet se asociase cu proprietarul binecunoscutei fabrici de faianţă „La Madeleine”, în Bourg-la-Reine, nu departe de Sceaux. Existase şi în oraşul lor (Sceaux) o fabrică de faianţă, dar fusese închisă; se găsea la câteva zeci de metri de Micul Castel.

Nicolas, pe care mama îl numea uneori „Nicolaï”, începuse să fie interesat de munca tatălui său; nu fusese strălucitor în timpul studiilor.

— Este talentat, dar puţin leneş, a completat Elena.

Anna nu putea să evite să nu compare cele două Elene: cea fals-discretă din Rusia cu cea expansivă de acum; vorbea mult şi era stăpână pe ea. Iar Anna tocmai asta dorise, nu? Prin urmare, ar trebui să fie mulţumită de rezultat, fără nicio ezitare; dar în sinea sa, se tot gândea (fără să vrea) că slujnica o întrecuse pe stăpână(sau, mai degrabă, îşi dăduse silinţa s-o întreacă), ceea ce era firesc, într-un fel. Simţea un strop de gelozie, în pofida satisfacţiei că realizase un asemenea lucru, şi anume: că oferise şansa, unei clase subjugate de prea multă vreme, să existe în sfârşit!

După această masă, în care elementul rus a fost la el acasă, a venit vremea să se despartă.

— Unde v-aţi cazat? a întrebat Elena.

— Într-o pensiune de pe Bulevardul Italienilor, i-a răspuns Anna.

— Veţi rămâne mult timp la Paris?

— Nu ştim încă. Şi-au promis că se vor revedea; doamnele s-au îmbrăţişat cu căldură.

Pe drumul de întoarcere spre Paris, Anna nu a putut să nu se gândească la destin. Oare destinul era identic cu Dumnezeu? Ce putere a făcut ca Anna şi Elena săse reîntâlnească?

Anna nu avea resentimente faţă de Elena, chiar dacă Helmut fusese denunţat din cauza acesteia în timpul campaniei militare din Rusia; până la urmă pe atunci erau pe vreme de război; poate şi ea ar fi făcut exact acelaşi lucru. Elena îşi iubea ţara şi era nemulţumită că Anna Ivanova îl primise în casă pe acel militar prusac.

Helmut şi Anna au rămas la Paris mult mai mult decât îşi propuseseră iniţial; s-au mutat din pensiunea de pe Bulevardul Italienilor; au închiriat un apartament pe strada Richelieu; Alexandra a fost foarte entuziasmată de această decizie, deoarece o încânta viaţa pariziană şi libertatea de acolo – ca şi pe părinţii ei, de altfel.

Cântaseră deseori în trecut, în duet, la Opera Comică; în acest an, nu a mai fost posibil, deoarece un incendiu a distrus clădirea pe data de 15 ianuarie 1838³⁵.

I-au scris lui Maxim Raskolnikov, intendentul. I-au transmis câteva instrucţiuni; i-au trimis acestuia adresa lor din Paris, în caz că ar avea nevoie să-i găsească.

Au trăit o iarnă „de vis”. Au mers adesea la teatru, la Comedia Franceză, la concerte; au petrecut Crăciunul pe 25 decembrie şi ghiciţi cu cine au sărbătorit Naşterea lui Hristos, în stil ortodox? Cu Elena şi familia acesteia, care veniseră din Sceaux.

S-au întâlnit mai întâi la biserica rusească din Paris (ca şi cu alţi compatrioţi care urmau să ia parte la petrecere); aici şi-au împărtăşit iubirea pentru Sfânta Rusie. Tinerii, Sandra şi Nicolas, păreau că se agreează mult mai mult decât taţii lor! Cât despre doamne, acestea erau cum nu se poate mai fericite că puteau vorbi despre ţara lor (mai ales în acest moment binecuvântat al Crăciunului). Elena primea puţine veşti din Rusia (i-a mărturisit Annei că îi era teamă că nu-şi va mai revedea niciodată ţara); ziarele franţuzeşti vorbeau puţin despre Rusia. Ei nu primeau presa rusească şi, oricum, ea nu ştia să citească în limba maternă! (spre deosebire de limba franceză, pe care o cunoştea mult mai bine.)

În timpul petrecerii, Anna şi Helmut au interpretat câteva fragmente din folclorul rusesc, chiar dacă nu era „specialitatea lor”; acestemomente au fost foarte apreciate de oaspeţii mai tineri! Helmut şi Elena au dansat împreună, în timp ce Anna a executat singură o arie ritmată. Au băut multă şampanie în acea seară; Anna a observat că Elena i-a şoptit ceva la ureche lui Helmut şi că apoi a părut foarte stingherită... Petrecerea s-a încheiat spre dimineaţă; atmosfera jovială părea că-şi mai pierduse din intensitate. Helmut a conversat în câteva rânduri, între patru ochi, cu unul dintre invitaţi: un personaj înalt, voinic, cu umeri laţi, foarte impunător prin aceasta, cu o mustaţă înspicată; avea ochi albaştri şi plete cărunte.

La ceva timp după Crăciunul ortodox, Helmut a discutat cu soţia sa despre destăinuirea pe care a încercat Elena să i-o facă, în timp ce dansau, la mica petrecere pe care o dăduseră – cu privire la tatăl ei, care fusese întotdeauna foarte important pentru ea (după cum Elena însăşi i-a mărturisit). Or, din câte ştia el, acesta „dispăruse” de la castel. Helmut nu a înţeles mai nimic în seara aceea, dar un fel de stinghereală s-a strecurat între el şi Elena şi din acea clipă, nu au mai dansat împreună. Era cazul ca Anna să-i explice lui Helmut unele aspecte; până atunci nu considerase necesar.

— Nu am avut niciodată vreo dovadă că Nicolai, tatăl Elenei, a fost cel care te-a denunţat autorităţilor, dar totul ne conducea spre această presupunere, deoarece el refuzase chiar să mă însoţească la Nijni Novgorod; or, Elena aflase că tu fusesei trimis în lagărul din acel oraş; doar tatăl ei putea să-i fi spus. Pe lângă asta, prin dispariţia lui, şi-a mărturisit singur greşeala! Tu nu ai ştiut nimic despre toate acestea, bineînţeles!

— Vreau sincer să cred că tatăl ei este foarte important pentru ea, dar nu sunt sigur că eu trebuia să aflu aceste lucruri! Chiar dacă ea credea că eu eram la curent cu toată povestea.

— Îţi înţeleg nemultumirea, a spus Anna.

— Şi după părerea ta, de ce mi-a vorbit despre toate acestea? Ca apoi să pornesc chiar eu în căutarea tatălui ei? N-a bătut la uşa potrivită, ar fi fost mai bine dacă ţi se adresa directţie! Anna a primit toate aceste afirmaţii „în plină figură”. Helmut a adăugat:

— Şi-apoi, de ce crezi că încearcă să-l „aşeze” pe băiatul ei în braţele Alexandrei? Ca apoi să pună stăpânire pe castel, prin intermediul copilului?

— Nu crezi că mergi prea departe cu discuţia? Nu-mi place modul tău meschin de a privi lucrurile. Să ne oprim aici, te rog! În ciuda iubirii pe care i-o purta soţiei sale, Helmut a adormit foarte trist în seara aceea.

Primele zile ale lunii ianuarie 1839 i-au permis lui Helmut Krauss să reflecteze asupra propunerii pe care i-a făcut-o invitatul din seara Crăciunului: ambasadorul lui Nicolai I – Ţarul întregii Rusii –în Franţa; faptul că Helmut participase la campania militară din Rusia, înrolat în armata lui Napoleon, nu-i era necunoscut acestuia. Dar i-a făcut următoarea propunere: să devină ataşat al ambasadei Rusiei în Franţa; era înzestrat cu multe calităţi binevenite pentru această funcţie; el şi soţia lui erau proprietarii unei moşii uriaşe în Kaluga, însă aceasta nu-i împiedicase să se deschidă lumii şi să accepte ideile noi, iniţiate de Franţa. Iar faptul că se „împărţeau” între cele două ţări era un atu suplimentar. Ambasadorul l-a informat apoi că preţul chiriei lor din Paris va fi, în parte, suportat de către Ambasada Rusiei.

Helmut a discutat despre toate acestea cu Anna, care a fost încântată de propunerea făcutăşi l-a îndemnat pe soţul ei să meargă la ambasadă. Aceasta se găsea în hotelul particular Grimod de la Reynière, pe strada Boissy d'Anglas³⁶.

Şi astfel, viaţa lor a cunoscut din nou, o întorsătură fericită. Helmut a devenit un apropiat al ambasadorului Alexei Dobrotkin. În ce consta funcţia de ataşat? Când Helmut se va afla în Rusia, în cadrul unor întruniri cu compatrioţi interesaţi de comerţul cu Franţa, de exemplu, el le va prezenta oportunităţile de schimburi comerciale dintr-un anumit domeniu, dintre cele două ţări; în caz că ruşii vor fi interesaţi, el va raporta ambasadorului, iar acesta îi va pune în legătură pe ruşi şi pe francezi. Când se va afla în Franţa, se va putea întâlni el însuşi, desigur, cu persoanele interesate.

Într-o duminică de primăvară, au trăit o experienţă unică la Champ de Mars: s-au bucurat de botezul aerului, graţie unui balon special construit şi au fost, astfel, printre primii care s-au ridicat în văzduh; şi asta, în 1839! Au fost foarte entuziasmaţi; Anna l-a strâns pe Helmut de braţ cu o forţă nebănuită, ceea ce i-a provocat acestuia o reală plăcere.

Helmut a conversat în mai multe rânduri, cu ambasadorul, despre un subiect mai special pentru el: exploatarea lemnului în Rusia! (avea şi un interes personal în acest sens). Ca ataşat al ambasadei, l-a întrebat pe Alexei Dobrotkin dacă ar fi de acord săîl pună în legătură cufrancezi care ar putea aduce în Rusiametodele de dezvoltare a acestei activităţi.

Ambasadorul a părut că stă pe gânduri şi după un răgaz, i-a spus că are în minte o persoană destul de cunoscutăîn Franţa: Georges Washington de La Fayette³⁷, fiul ilustrului general, care murise cu câţiva ani în urmă:

— Acest Georges Washington, a spus el, pentru a nu vă ascunde nimic, a participat la unele bătălii purtate de Napoleon, dar nu şi în expediţia din Rusia. A fost sublocotenent de husari³⁸, ca şi dumneavoastră (aici i-a făcut din ochi lui Helmut), dar nu a reuşit să ajungă la gradul superior, deoarece Napoleon însuşi s-a opus³⁹, căci îi reproşa lui La Fayette – tatăl – faptul că nu se prea grăbise să-l sprijine pe el, pe Napoleon. Pe Georges Washington de La Fayette l-am îndrăgit din mai multe motive, vă daţi seama, a adăugat ambasadorul, şi de aceea, am făcut cunoştinţă cu el cu mai mulţi ani în urmă; ne simpatizăm foarte mult unul pe altul. Probabil vă întrebaţi de ce vă spun toate aceste lucruri, dar acum câţiva ani m-am aflat foarte aproape de el (trebuie să precizez: a fost chiar şi adjutant de tabără al tatălui său în timpul Revoluţiei din 1830). Deci, ca să continuăm, Georges Washington m-a invitat la castelul natal al tatălui său, La Fayette, la câteva luni după moartea acestuia (în 1834); o să înţelegeţi unde vreau să ajung. Această casă a generalului se află într-un sat foarte mic din La Haute-Loire, în ţinutul Auvergne, la peste cinci sute de kilometri de Paris! Mai exact, la Chavaniac⁴⁰. Una dintre îndeletnicirile „specifice” ale oamenilor de aici (din acest colţ al Masivului Central) este „debitarea” lemnului; ei sunt numiţi „scieurs de long” (tăietori de lemne). Vă povestesc toate astea; probabil că vă plictisesc. Încerc să-mi amintesc numele…

— Nu, deloc; din contra, a murmurat Helmut.

— Numele satului (e aproape cât un cătun), îl am pe vârful… Saint-Vert! (vert înseamnă verde în limba franceză: verde ca brazii, ca molizii – aceiaşi ca şi la noi; sau ca mestecenii ce acoperă versanţii din împrejurimi, în Rusia). Ei bine, imaginaţi-vă că i-am văzut pe oamenii aceştia la lucru; e o muncă istovitoare. Copacul se află pe o capră uriaşă; un bărbat stă deasupra copacului ce trebuie tăiat, un altul, dedesubt (acestuia din urmă îi va intra rumeguşul direct în ochi); cei doi bărbaţi manevrează un ferăstrăulung; sunt extraordinari şi realizează o muncă... Nu am auzit niciodată vorbindu-se la noi, în Rusia, despre o asemenea meserie.

— Acest La Fayette (fiul), aţi putea lua legătura cu el? a întrebat Helmut.

Şi astfel, a ajuns Helmut să viziteze regiunea Haute-Loire; a mers la Saint-Vert (imaginaţi-vă!) şi a avut posibilitatea să propună o piaţă nouă – ce cuvânt mare! – pădurarilor de acolo, datorită lui Georges Washington de La Fayette (care traducea – A, da! – întrucât se vorbeşte aproape numai în graiul „patois”, în aceste sate îndepărtate; în realitate este vorba despre dialectul occitan, limba folosită în sudul Franţei). Piaţa… aţi înţeles despre care anume era vorba, însă nu au stabilit nimic definitiv în acea zi (trebuiau să vorbească din nou). Tăietorii de lemne („les scieurs de long”) se dedică acestei activităţi mai ales în timpul iernii, în zona lor, în Auvergne, dar şi în regiuni mai îndepărtate din Franţa, de exemplu în Ardennes; se întorc „acasă” pentru muncile câmpului (şi ca să mai facă un copil soţiei!). Să plece atât de departe? Nu le-a trecut niciodată prin cap! Ar fi cu totul altceva! Exista printre ei un anumit Antoine (Toinou) care păstra „amintiri” din Rusia; fără îndoială vor mai discuta în Saint-Vert despre acest subiect…

Helmut şi Anna trebuiau să se întoarcă, încă o dată, în Rusia; de acum, acesta era viitorul ce-i aştepta: drumuri între Rusia şi Franţa (la vârsta lor, puteau să-şi mai permită aşa ceva?). Nu se puteau mulţumi să rămânăîntr-un singur loc; inima lor va fi întotdeauna împărţităîntre cele douăţări, pe care le iubeau, acum, la fel de mult. În următoarea călătorie, vor vorbi, poate, despre nunta copiilor lor, de ce nu? Şi-apoi, mai era castelul Kaluga, pe care nu-l puteau lăsa mereu doar pe umerii lui Maxim Raskolnikov.

În timp ce Helmut, care se întorsese de curând în Rusia, încerca să-şi „impună marca”în cadrul unui salon de prezentare a oportunităţilor de schimburi comerciale, pe care le sprijinise ambasada Rusiei în Franţa (acest salon se desfăşura în oraş), unul dintre participanţi, pus pe harţă, l-a întrerupt brusc, atrăgându-i atenţia că locul lui nu era acolo, ca un prus ce făcuse parte din armata lui Napoleon.

Era contele Orloff; acesta fusese unul dintre pretendenţii Annei Ivanova. Au ridicat tonul (amândoi). S-au apropiat unul de celălalt. Contele l-a ofensat; vor trebui să se bată! Totul a fost pus la punct foarte iute, până la momentul duelului din această dimineaţă.

S-a auzit o singură detunătură; cele douăîmpuşcături au fost simultane; a căzut un singur om: contele Orloff care şi-a pierdut viaţa în dimineaţa acestei zile de 4 septembrie 1839. Helmut tremura din cap până-n picioare; nu simţise – o vreme – durerea care începea să-l invadeze. Redingota lui era perforată la nivelul umărului stâng. Acea emoţie care te cuprinde când iei viaţa unui om, nu a simţit-o niciodată, nici măcar în timpul războiului napoleonian – şi atunci văzuse zeci de oameni căzând, deoarece în acele momente nu se ştia cu exactitate cine a tras. În acelaşi timp, a simţit o mare uşurare că era încăîn viaţăşi că nu i-a răpit Annei bucuria de a trăi.

Martorii contelui au venit şi au ridicat corpul acestuia; Helmut nu a putut evita să nu simtă o anumită părere de rău faţă de acest om, care îl provocase. Emoţia l-a cuprins din nou când a zărit-o pe Anna, care venea în fugă spre el; lui Helmut a fost cât pe ce să i se facă rău, ca şi Annei – când a înţeles ce se întâmplase. I-au îngrijit umărul (era o rană superficială); apoi, s-au îmbrăţişat amândoi. Helmut i-a explicat de ce a trebuit să se batăşi cu cine. Anna s-a cutremurat când a aflat cine era nefericitul adversar. Helmut a fost foarte deprimat în zilele următoare şi a suferit multă vreme, pe plan psihologic, în urma acelui duel.

S-a scurs o vreme de la acest episod dramatic din 4 septembrie; Helmut şi-a reluat, treptat, activităţile sale ca ataşat al ambasadei: construcţiile, agricultura, tehnologia, industria lemnului; toate aceste sectoare erau „în plină expansiune”, cum vom spune mai târziu. Se pare că de această dată cerul a vrut să-l ajute pe Helmut Krauss, în căutările sale de noi oportunităţi, benefice – de apropiere între cele douăţări.

A reuşit să punăîn legătură oameni de afaceri ruşi şi francezi, din diferite sectoare de activitate; începea să fie acceptată ideea că el, Helmut Krauss, putea face multe pentru ţara sa, Rusia, întrucât Rusia era acum ţara „lui”, în pofida unor spirite paseiste, care nu agreau această idee. A prezentat astfel, din nou, un proiect în care credea mult (ca şi ambasadorul) şi care ar fi putut cunoaşte o dezvoltare semnificativă în Rusia: turbina hidraulică a lui Français Benoît Fourneyron⁴¹. Francezii au construit un tip de maşină cu o axă verticală, pusă în mişcare graţie căderilor de apă şi căutau acum „antreprenori” ruşi, dispuşi să promoveze invenţia. Proiectul s-a bucurat de un ecou favorabil, iar Helmut a transmis lui Alexei Drobotkin rezultatele acţiunii sale.

În iarna dintre anii 1839 şi 1840, Helmut a primit o scrisoare de la ambasador; acesta făcuse demersurile necesare pe lângă fabricanţii turbinei; i-a povestit şi despre progresul pe care îl înregistrase „afacerea noastră cu tăietorii de lemne”. Georges Washington de La Fayette trimisese iute o cunoştinţă de-a sa în Auvergne, la Saint-Vert. Acest domn, originar chiar din Auvergne, se întâlnise cu mai mulţi tăietori de lemne şi le vorbise despre posibilitatea de a se strămuta – temporar – în Rusia. Doi sau trei oameni s-au arătat interesaţi de propunere, a precizat el. A mai adăugat că unul dintre doritori, un anume Antoine Totel (cunoscut de toţi ca Toinou) „făcuse” Campania din Rusia şi iarna rusească nu-l speria...

Epilog

…Nunta Sandrei cu Nicolas a avut loc la castelul Kaluga, în septembrie 1841, după ce părinţii viitorilor miri au stabilit toate detaliile, în luna aprilie a aceluiaşi an, la Sceaux.

Anna şi Helmut se simţeau „ca acasă”, în orăşelul francez. Se bucurau de plimbări fascinante în imensul parc din Sceaux. Annei îi căzuseră dragi numeroasele veveriţe care mişunau în pădurea situată de cealaltă parte a bazinului Octogone⁴²; veneau să-i mănânce chiar din palmă!

Castelul principal (care aparţinuse ducesei du Maine) trebuia renovat; fusese scos la vânzare, ca bun naţional, în timpul Revoluţiei; proprietarul său nu îl îngrijise corespunzător.

Castelul avea să fie demolat în jurul anului 1850, iar actualul castel avea să fie construit exact pe locul său.

Micul Castel, în schimb, a fost bine întreţinut de-a lungul vremii; într-un fel, el a devenit reşedinţa secundară a Annei Ivanova şi a lui Helmut. Îl putem admira şi în zilele noastre.

Anna Ivanova şi Helmut Krauss au trăit încă mulţi ani, sănătoşi şi voioşi. Copiii locuiau cel mai adesea la Kaluga (au devenit la rândul lor părinţii unei fetiţeşi ai unui băieţel). Nicolas îl secunda cu eficienţă pe Raskolnikov în funcţia de intendent.

Călătoriile între Sceaux şi Kaluga au continuat până spre 1850 şi începutul domniei lui Napoleon al III-lea, după care ritmul lor a scăzut.

Elena şi Paul Corbet nu au ezitat să vinăîn Rusia (Elena învăţase să scrie şi să citeascăîn limba rusă).

Anna şi-a petrecut cea mai mare parte a existenţei sale făcând mult bine în jurul ei; să nu uităm că marea realizare a acesteia a fost faptul că a putut contribui la abolirea şerbiei în Rusia, proces încheiat pe deplin în anii 1860-1870.

***

Allain Louisfert, Sceaux, Hauts-de-Seine (2012), Saint Didier sur Doulon, Haute-Loire (2013)

Bibliografie selectivă

(pentru traducere):

1) Academia Română, Institutul de Lingvistică„Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită); coordonatorii lucrarii: acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche; Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009

2) Academia Română, Institutul de Lingvistică„Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a); Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998

3) Marcu Florin, Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Saeculum, 2000

4) Popa Marcel D., Stănciulescu Alexandru, Tudor Anicuţa; et al., Dicţionar enciclopedic, Ed. a 3-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993-2009

5)Marcu Florin, Mânecă Constantin, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

6) Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera Internaţional, 2002.

1Niemen – fluviul din Estul Europei, ce trece prin Belarus, Lituania şi Rusia; se varsă în Marea Baltică.

2Anna Ivanova, născută Federova (dintr-o familie de nobili fără titlu), căsătorită cu generalul-conte Ivanov, îl cunoscuse în timpul copilăriei pe tânărul Helmut Krauss, fiul unui nobil prusian, care locuia în Rusia, la ţară).

3La circa 200 de „verste” de Moscova, înspre sud-vest (o verstă = ceva mai mult de 1 km).

4berlină – trăsură mare închisă, asemănătoare cu cupeul, cu două banchete aşezate faţă în faţă;

5releu – loc unde se ţin caii de schimb şi se face schimbarea acestora;

6Bibliografie: Le Quid: batailles napoléoniennes (Bătăliile napoleoniene).

7mujic – nume dat în trecut ţăranilor ruşi.

8intendenţă – serviciu din cadrul armatei care asigură aprovizionarea trupelor cu hrană şi cu echipament;

9refractară – care rezistă la temperaturi înalte fără a-şi schimba structura, compoziţia etc.

10(fr.) passe-partout.

11desagă (pl. desági) – traistă formată din două părţi, care se poartă pe umăr sau pe şa.

12Este vorba despre o cutie prevăzută în partea de sus cu mai multe găuri; această cutie era umplută cu jăratec, pentru încălzit picioarele. Era folosită în Evul Mediu.

13Bibliografie: Wikipedia: Departamentele Primului Imperiu.

14cabrioletă = trăsurică uşoară, cu două roţi, trasă de obicei de un singur cal;

15agape – mese frăţeşti.

16Samovar – vas de metal folosit la fiertul apei pentru ceai, în Rusia;

17Brioşă – produs de patiserie, preparat prin coacerea în forme mici, rotunde şi ondulate a unui aluat de cozonac;

18Lutier – meşter de instrumente muzicale cu coarde.

19Începând cu anul 1815, Prusia a „recuperat” departamentele franceze de pe teritoriul german, iar Polonia a devenit parte a Rusiei.

20Bibliografie: Enciclopedia Larousse.

21Anja: diminutiv rusesc pentru Anna (frecvent utilizat şi în Germania).

22Donjon – turnul principal, cel mai bine fortificat al unui castel medieval;

23Peron – platformă situată în faţa intrării principale a unei clădiri (poate avea câteva trepte);

24Landou – cărucior pentru copii.

25Denumirea ştiinţifică : Euphorbia Pulcherrima.

26Arbust mediteraneean, cu flori albe, gălbui sau roşii, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Nerium oleander).

27Oranjerie – seră de portocali.

28Passepartout – ferăstrău mare, ce prezintă câte un maner la fiecare capăt şi care trebuie manevrat de câte două persoane.

29A godia – a vâsli cu o singură ramă aşezată la pupă, făcând ca ambarcaţiunea să înainteze în zigzag.

30Bibliografie: musicologie.org.

31Bibliografie: Wikipedia.

32Vocea Rusiei (La Voix de la Russie).

33Sfântul Ioan Botezătorul;

34Portal – intrare principală monumentală, bogat ornamentată, într-un edificiu;

35Bibliografie: Wikipedia (Sala Favart va fi reconstruită mai târziu).

36Bibliografie:Dans le secret des ambassades.

37Georges Washington, primul preşedinte al Statelor Unite, a fost naşul său (sursa: Wikipedia).

38Este un fapt istoric real.

39Este un fapt istoric real.

40Va dobândi numele de Chavaniac-La Fayette în anul 1884 (sursa: Wikipedia).

41Istoria turbinelor

42(fr.) Le bassin de l'Octogone.